De altfel, frica asta de a schimba ceva, total nepotrivită, din punctul meu de vedere, pentru un lider politic, s-a manifestat pe tot parcursul celor doi ani de mandat al lui Simionescu. Păstrarea până dincolo de al XII-lea ceas a unui contract pentru serviciul de ecarisaj, care şi-a demonstrat de multă vreme inutilitatea, uitarea în posturile de şefi ai Poliţiei Comunitare a unor poliţişti pensionari care nu şi-au mai găsit locul în MAI sunt doar două din exemplele care vin să întregească portretul unui primar care şi-a dorit un mandat liniştit. Un mandat în care să nu deranjeze pe nimeni şi, cel mai important, în care să nu fie deranjat de nimeni. Doar că atunci când stai pe un cuib de viespi, e cam greu să ai parte de linişte.
Nu o să trag o concluzie. Cum spuneam, în acest caz nu am vreo urmă de speranţă în gând.
Simionescu. Şi al său mandat liniştit
Zic şi eu, aşa, fără vreo urmă de speranţă de bine în gând. Fiindcă m-am obişnuit cu faptul că lui Aurel Simionescu îi este frică de reformă ca dracului de tămâie. Nu a schimbat nimic din stufosul aparat administrativ al primăriei atunci când şi-a început mandatul, nu a curăţat sistemul de niciunul dintre dinozaurii care stau înşurubaţi de decenii în posturile cheie din Casa Albă şi care au facilitat coagularea proprietăţilor din Brăila în mâinile a două-trei persoane. Simionescu zâmbeşte ca un înger, însă fie că îşi dă seama, fie că nu, stă în fruntea unei turme de diavoli care a falsificat, a siluit şi a jefuit Brăila. Şi nici nu mimează vreun exerciţiu de exorcizare, tot aşteptând, probabil, ca problemele să se rezolve de la sine. O pensionare azi, o demisie mâine, poate-poate, într-un secol şi jumătate vor apărea şi persoane măcar bine-intenţionate, dacă nu competente prin birourile importante din Palatul Administrativ.
