Înălţimea prim-ministrului, o trăsătură care pare să se potrivească perfect cu situaţia ţării pe care o conduce, a devenit laitmotivul guvernării. Nu există zi în care cei 162 de centimetri să nu treacă neobservaţi, şi continuă - la mai mult de un an şi jumătate de la preluarea conducerii Guvernului - să fie deliciul televiziunilor de ştiri, al politicienilor şi al presei de opoziţie. Însă, din nefericire pentru premier, nici vremurile în care a ajuns să ocupe o poziţie aşa înaltă în stat nu se ridică la nivelul aşteptat de români. Recesiunea din care România întârzie să iasă este povara care apasă cel mai tare pe umerii şefului Guvernului. Bazat pe o majoritate firavă în Parlament (care s-a şi văzut, de altfel, la votarea ultimei moţiuni de cenzură), Boc dă senzaţia de nesiguranţă atunci când trebuie să ia decizii dificile, controversate. Premierului i s-au reproşat inclusiv eşecurile de la Curtea Constituţională, cu atât mai mult cu cât predă dreptul constituţional la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Ultima eroare de acest fel a fost intenţia de reducere a pensiilor cu 15 la sută, într-un proiect de lege pe care şi-a asumat răspunderea în plenul Parlamentului.
În ultima vreme, Boc se confruntă şi cu "rebelii" din propriul partid. Ziarele arată tot mai des spre trio-ul Videanu-Berceanu-Blaga, care ar face front comun împotriva schimbării Guvernului la faţă. În vreme ce Elena Udrea îşi vede de ascensiunea sa politică în perspectiva unei candidaturi la Primăria Capitalei, cei trei miniştri urecheaţi inclusiv de şeful statului se arată indiferenţi la o eventuală remaniere a lor, în septembrie. De altfel, dependenţa premierului de preşedinte este principala slăbiciune care i se reproşează lui Emil Boc, iar lipsa de autoritate este pusă în evidenţă inclusiv de declaraţii făcute de unii miniştri, cum ar fi cazul celui de la Finanţe, acuzat că nu şi-a consultat şeful înainte să deschidă gura. De altfel, şi ultima şedinţă a Cabinetului Boc s-a ţinut sub conducerea preşedintelui, care a venit special ca să îi avertizeze pe miniştri să îşi vadă de guvernare.
Deşi vechimea în fruntea partidului e mai mare, aproximativ şapte ani, Boc nu conduce nici PDL-ul cu mână de fier. E drept că şi partidul s-a mărit între timp, mai exact de când a preluat puterea. Măsurile nepopulare impuse de criză au slăbit însă cota sa electorală. Dar Emil Boc ştie deja - şi nu şi-a ascuns dorinţa de a scăpa de povara guvernării - că atunci când se va întoarce acasă va fi primit ca un om mare. Pentru că fostul primar al Clujului a fost premier un pic mai mult pentru oraşul său decât pentru toată România.
