”10,7% dintre cei cu vârsta cuprinsă între 15-64 ani au consumat cel puțin un tip de drog ilicit de-a lungul vieții (consum experimental), în timp ce 6% dintre ei au consumat și în ultimul an (consum recent). Cele mai mari rate de consum se observă în rândul populației tinere (15-34 ani). Adolescența este perioada cu vulnerabilitatea cea mai mare la inițierea consumului de droguri, cea mai mică vârstă de debut declarată pentru consumul de noi substanțe psihoactive fiind 13 ani”.
Datele de mai sus sunt parte din concluziile Raportului Național privind situația drogurilor în România în 2022, dat publicității la începutul acestui an. Pagini întregi de cifre și procente îngrijorătoare, șterse de praf și readuse în atenția publică după tragedia de la 2 Mai.
De fapt, moartea celor doi studenți parcă ar fi redeschis o cutie a Pandorei, de la momentul acela, rareori am ascultat la radio sau privit la televizor un buletin de știri în care să nu se vorbească de consumul de droguri și de nenorocirile provocate sub influența lor. Parcă o țară întreagă, dintr-o dată, s-a trezit dintr-un somn adânc și a dat cu capul de realitate. Ceea ce e bine, să conștientizezi problema te face mai vigilent. Ce e rău e că autoritățile încă par buimace.
Drogurile sunt un fenomen deja scăpat de sub control – cam asta a fost reacția, o neputință și o acceptare care mie îmi dă fiori. O explicație jalnică, o neînțelegere crasă a unei situații extreme - sunt specialiști care recunosc că în acest moment, consumul de droguri în România a atins un maxim istoric. Iar buletinele de știri din ultima vreme, confirmă cercul vicios în care ne aflăm.
Pentru că, exact ca de fiecare dată, în România a fost nevoie de niște morți pentru ca o problemă extrem de serioasă să fie recunoscută public. A fost nevoie de niște morți ca să aflăm că polițiștii nu au în dotare aparate de testare și că cele puține care sunt dau erori grave, că legislația e vraiște, că cele mai consumate substanțe psihoactive sunt, de fapt, așa-zisele „legale”.
A fost nevoie de niște morți ca să ne convingem că, de fapt, drogurile nu mai sunt ceva ce se întâmplă printre bogați, prin liceele de fițe sau pe la festivalurile ”neortodoxe”, ci că efectiv sunt peste tot, că nu mai există nicio limită de vârstă, nivel de educație, stare socială sau financiară. Dar mai ales, a fost nevoie de niște morți ca să recunoaștem că statul (prin instituțiile, organizațiile și asociațiile lui) este de-a dreptul depășit... ”Am chemat Poliția, am chemat Salvarea și lucrurile au rămas tot așa. (...)”, recunoștea directoarea unei școli...
Oare de câte morți ar mai fi nevoie ca lucrurile să se schimbe?! De câte destine frânte să se mai vorbească la știri pentru ca, în sfârșit, să ieșim de sub limbajul de lemn și acțiunile banale în care se face prevenția, astfel încât banii ăia, puțini cât sunt alocați (deși nu cred că e chiar așa) să fie folosiți cu rost și rezultate palpabile?! Oare câte vieți scăpate de sub control trebuie să mai plângem ca să realizăm fără nicio rezervă că fără legi clare, cu sancțiuni drastice puse în practică, nu doar de dragul de a fi fentate, copiii noștri nu vor fi în siguranță. Pentru că dincolo de cei care cad voluntar tentației, adevăratul fenomen scăpat de sub control este consumul involuntar – nu sunt povești, nu sunt exagerări, copiii chiar pot primi fără să știe droguri în suc, prăjituri sau jeleu. Iar aceasta este tot o tragedie.
