Nu știu câți dintre voi își mai amintesc, dar la începutul anilor '90, imediat după apariția Legii 18 a fondului funciar, când țăranii și-au primit pământul înapoi, în România, în județele cu mult teren agricol, a luat naștere un fenomen. Toți fiii de țărani, weekend de weekend, se întorceau acasă să-și ajute părinții la muncă, mai ales pe câmp. Autogările și autobuzele (ratele) erau pline, se formaseră chiar adevărate rețele de transport clandestin pentru a muta, săptămână de săptămână, gloatele de la oraș la sat și invers.
Satele erau pline de viață, tradițiile erau menținute, câmpurile erau lucrate, iar domni și doamne care în timpul săptămânii trăiau în confortul citadin, își suflecau mânecile și munceau din greu la prășit și cules. Iar satisfacțiile erau mari, și cele financiare, dar și cele sufletești, legătura cu pământul era încă puternică, iar redobândirea lui aducea un sentiment de mândrie și continuitate.
În serile de sâmbătă și duminică, dar și în zilele de sărbătoare, toate satele vuiau de muzică și voie bună, ulițele se transformau în locuri de promenadă și relaxare. Bâlciurile (hramul satului) erau evenimente de neratat, momentele emoționante de reîntâlnire cu prieteni vechi și dragi.
Dar, treptat, lucrurile au început să se schimbe. Apariția arendașilor, scumpirea fără discernământ a pesticidelor și ieftinirea fără nicio logică a produselor a făcut ușor - ușor agricultura nerentabilă. Drept consecință, unul câte unul, orășenii au pierdut legătura și cu pământul, și cu munca, iar lipsiți de miză, și cu casa părintească, ce devenise un fel de casă de vacanță. Apoi părinții ori bunicii s-au stins unul câte unul, pământurile au fost vândute pe te miri ce, gospodăriile s-au degradat, ulițele s-au pustiit. Din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai rar, au mai trecut pe acasă. Puținii rămași n-au mai avut niciodată putere să-l mai umple, și uite așa, satul românesc a ajuns abandonat și ruinat.
Numai la asta m-am gândit tot weekendul trecut, văzând autostrada supraaglomerată, marea trup lângă trup, mai ceva ca în pozele cu chinezi, plaja sufocată de șezlonguri și cearșafuri. Facem cu litoralul românesc exact ce am făcut și cu satul românesc, îl supraaglomerăm în weekend și de sărbători, în rest pustiu, prizonier între dezamăgire și nepăsare.
Să fie clar, weekendurile aglomerate sunt doar o iluzie temporară de succes, în realitate litoralul suferă enorm din cauza infrastructurii precare, a serviciilor sub standarde și a prețurilor care nu reflectă calitatea oferită. Dacă nu ar fi voucherele de vacanță, și acea brumă de turiști din timpul săptămânii s-ar evapora complet, lăsând stațiunile să moară încet, încet... la fel ca satele de odinioară, la care nici în weekend nu ne mai întoarcem.
Ca și pământul, și litoralul este încă un exemplu de oportunitate pierdută, pentru că și el riscă să urmeze același traseu ca satele noastre – abandonul și degradarea. Și toată lumea tace.
Mi-e teamă că, așa cum am pierdut multe sate, o să ne pierdem și marea.
