* Ionuţ a fost abandonat la naştere într-un leagăn de copii, internat la Neuro- Psihiatrie Infantilă (NPI) cu întârziere mintală, "gură de lup", nanism hipofizar, encefalopatie cronică, enterocolită, septicemie şi hepatită cronică * acum are 23 de ani şi este student bursier în anul IV, la Inginerie Aerospaţială * a fost salvat de o educatoare de la Spitalul de Psihiatrie "Sf. Pantelimon", care l-a luat acasă şi l-a crescut ca pe propriul fiu, l-a îngrijit zi şi noapte şi a suflat de sute de ori în lumânarea pe care alţii i-o aprindeau la căpătâi fiindcă era pe moarte * împreună cu Mihail, fiul de 13 ani al educatoarei, Ionuţ Oprea, copilul care la patru ani cântărea un pic mai mult decât un nou-născut, este parte din viaţa, familia şi sufletul Alinei Dumitru, 41 de ani, femeia care a luptat cu morile de vânt şi le-a oprit pentru orfanul căruia nimeni nu-i dădea nicio şansă de a trăi în copilărie, darămite speranţa de-a reuşi în viaţă
A fost abandonat într-un leagăn de copii, dar a ajuns bursier în anul IV, la Facultatea de Inginerie Aerospaţială Bucureşti. Este doar unul dintre cei 20 de copii din sistemul de asistenţă socială de la noi, ce răzbeşte în viaţă în ciuda numeroaselor încercări prin care a trecut. Este cel mai bun. Este etalonul categoriei din care provine şi asta datorită unor oameni ce fac diferenţa prin lucruri simple, dar decisive pentru soarta unor micuţi: gesturi de suflet.
Povestea lor de viaţă a început în urmă cu exact 19 ani. Într-o zi senină de octombrie, pe când Ionuţ - "copilul care murea în fiecare zi", aşa cum se temeau toate cadrele de la Neuro- Psihiatrie Infantilă (NPI) - avea patru ani şi tot atâtea kilograme, iar Alina Dumitru avea 22 de ani şi era educator puericultor practicant - la scurt timp angajată, acum educator principal- în secţia ce, fără vreo legătură, în 1997, avea să treacă printr-un scandal internaţional - mai mult sau mai puţin argumrntat- din cauza condiţiilor în care ar fi fost ţinuţi copiii cu dizabilităţi. De altfel scandalul a şi dus ceva mai târziu la desfiinţarea pavilionului respectiv.
Ionuţ Oprea era cel mai trist copil din secţie, nu vorbea şi privea ore în şir pe fereastră, aşteptând parcă să treacă anotimpurile pe lângă el: privea cu ochi de culoarea castanei coapte frunzele ruginii ale toamnei, cu ochi de un gri tulburător primele ninsori şi de un verde crud, primăverile ce "îndrăzneau" să intre în curtea Spitalului de Psihiatrie "Sf. Pantelimon".
Fusese abandonat încă de la naştere în Maternitate, fiindcă avea boli pe care mama sa, o femeie simplă, dintr-o localitate brăileană, acum mutată în Vrancea, nu le putea nici accepta, nici pronunţa: cheilognatopalatoschizis (gură de lup), întârziere în dezvoltare neuro-psiho-motorie gr. II (formă severă), encefalopatie cronică, nanism hipofizar...A fost dus din spital în spital, iar pe la un an şi ceva, părinţii l-au luat acasă, încântaţi, probabil, de oportunitatea de a primi ajutor din partea statului. O lună mai târziu, Ionuţ a fost adus aproape mort la Pavilionul al V-lea al Leagănului NPI. Era 15 decembrie 1995.
Drumuri în agonie
Necunoscându-i pe cei care erau în jurul lui, neputându-se hrăni, copilul a făcut o formă de depresie, care l-a afectat decisiv: "Avea şi enterocolită, şi hepatită cronică pe fond afectiv, organismul era extrem de slăbit, dăduse în septicemie, hipocalcemie, nu asimila proteine...Eram în practică şi de multe ori când intram în salonul lui, îl vedeam stând pe calorifer, cu picioruşele între perete şi calorifer, cuminte, aproape nemişcat, privind pe fereastră: avea ochii mari, migdalaţi şi foarte trişti. Avea o piele atât de subţire, că i se vedeau venele, oasele. Mă uitam în foaia lui şi le atrăgeam colegilor atenţia că au greşit vârsta, fiindcă avea doar patru kilograme. Uneori, găseam toată secţia în picioare, în jurul lui, cu lumânări aprinse, se întindea a moarte. Chemam salvarea, îl lua, îl aduceau înapoi...A făcut multe astfel de drumuri", ne-a povestit Alina Dumitru.
Copilul i-a atras atenţia Alinei în momentul în care, pus de ea în faţa unor cuburi colorate din plastic, a început să le separe şi să le combine într-un mod care nu demostra că este irecuperabil: "Le combina, făcea puzzle-uri, leggo, orice...Mi-am dat seama că sunt şanse să-şi revină, că a trecut printr-o depresie care i-a tarat organismul, mă jucam tot mai des cu el şi mă minunam de felul în care progresa. Ce să mai, m-am îndrăgostit de el! Şi acum, după 19 ani, sunt la fel, a fost şi a rămas un copil minunat".
Ziua întâlnirii decisive
În acea zi decisivă de octombrie 1996, o organizaţie britanică de profil a invitat mai mulţi angajaţi ai NPI Brăila la Cernavodă, unde tocmai fusese dat în folosinţă un spital modern, ridicat din fonduri internaţionale. Educatoarele au avut voie să ia cu ele câte un copil, aşa, ca-ntr-o excursie. "Eu l-am luat, fără să mă gândesc prea mult, pe Ionuţ. I-am făcut bagajul, l-am pregătit şi-am fost prima la uşa autocarului, cu el în braţe. El era cel mai mic, cel mai dulce", îşi aminteşte Alina. Atunci au fost multe voci care au atenţionat-o că Ionuţ e foarte bolnav şi e greu de scos din ale lui. Excursia s-a terminat târziu, în noapte, pe la 23.00, angajaţii s-au întors cu micuţii în secţie, iar fiindcă Ionuţ dormea, Alina i-a cerut medicului de gardă să-l ia acasă. L-a luat. Pe semnătură şi cu menţiunea că va suna imediat la ambulanţă dacă intervine o problemă cât de mică.
"N-a fost nicio problemă. A dormit extraordinar de bine toată noaptea. Îl priveam uimită cât de liniştit era. Mama, căreia îi povestisem despre febleţea mea de la serviciu, mă îndemna să-l ascult să văd dacă mai respiră, fiindcă era tare fragil. (...) De atunci, seară de seară, cu mici excepţii, tot pe semnătură, îl luam acasă. A început să se întremeze, să scoată sunete, să zâmbească, să mănânce. Până atunci mânca doar mucilagiu din orez. Am făcut demersuri pentru a-l opera, a trecut prin mai multe intervenţii pentru a i se reconstrui palatul palatin (cerul gurii) şi a purtat timp de nouă ani aparat dentar fiindcă ieşeau toţi dinţii unde nu trebuia, nu respira bine, nu se putea hrăni bine. Am fost sprijinită enorm de şeful meu în demersul de-a-l ajuta pe Ionuţ, de dr. Ştefan Bobocescu. Şi mereu l-a ajutat, chiar şi acum, încoace, pe Ionuţ", ne-a povestit Alina.
"Dacă aş fi rămas la părinţi, azi n-aş fi fost! Eram mort!"
Timp de câteva luni, Alina a avut serviciu cu copil: "Plecam dimineaţa cu el, mă întorceam seara cu el. Într-o seară, când nu l-am adus, mama m-a luat la rost: "Unde e?". Îl căuta prin toată casa, fiindcă el era mic şi puteam să-l aşez pe o pernuţă, într-un fotoliu şi nu-l vedea nimeni". Pe 15 august 1997, povestea lor s-a oficializat.
Alina a conştientizat că trebuie să se hotărască şi nici nu concepea viaţa ei fără Ionuţ, chiar dacă erau multe voci din mediul profesional care o îndemnau să-l abandoneze, cu argumente dintre cele mai dureroase: "Ăsta nu se mai face om, vezi-ţi de viaţa ta!". Acelaşi dr. Ştefan Bobocescu i-a dat Alinei curaj să-şi urmeze sentimentele şi să ia o decizie, iar pe 15 august 1997 l-a luat pe Ionuţ în plasament, spre creştere şi educare, fiindcă părinţii n-au vrut să renunţe, nici atunci, la el. Dar viaţa le-a aşezat pe toate într-un mod fericit. Toată familia Dumitru s-a unit şi a sprijinit-o pe Alina să-l ajute la rându-i pe Ionuţ, care a devenit parte din sufletul lor încă de la început, încă din povestirile Alinei. La fel şi pentru Ionuţ: "Parcă mă născusem din nou. Nu am amintiri dinainte de familia mea. Nu simt nimic faţă de părinţii mei naturali, eu sunt parte din familia Dumitru...Dacă aş fi fost la părinţii naturali, azi n-aş mai fi fost! Eram mort acum!", povesteşte, cu patos, Ionuţ.
Fratele şi sora ei l-au botezat pe Ionuţ, iar la şase ani, copilul, schimbat semnificativ (vezi foto), a mers la grădiniţă în grupa mică. A avut parte, iarăşi, de oameni minunaţi: "Era doamna educatoare Jirlăianu, care se străduia să ne ajute să depăşim deficienţele de vorbire, ne-a integrat foarte frumos, iar eu pe Ionuţ îl duceam cu câte o sacoşă de medicamente!", îşi mai aminteşte interlocutoarea. Alina, care între timp s-a căsătorit şi a rămas însărcinată, aducându-l pe lume pe Mihail, acum în vârstă de 13 ani, - şi el un copil minune, de o bunătate şi un bun-simţ cum rar întâlneşti- a ştiut să trăiască frumos fiecare clipă a vieţii sale, chiar dacă povestea lor n-a continuat în patru după naşterea lui Mihail, ci în trei.
Ingineria Aerospaţială, o frumoasă necunoscută
Ionuţ a urmat studiile la Şcoala 2, unde a avut patru învăţători în patru ani, iar din clasa a cincea a învăţat la Şcoala 28, apoi a intrat la Liceul "Edmond Nicolau". A fost singurul din liceu care a luat Bacalaureatul şi tot singurul care a intrat la Inginerie Aerospaţială, la buget.
"Întâi am vrut să fac Inginerie Medicală, dar mi-era teamă de biologie. Am dat la ambele facultăţi în acel an şi am intrat. Am ales Ingineria Aerospaţială fiindcă era o frumoasă necunoscută pentru mine, cu multă matematică şi multă fizică. Am făcut pregătire înainte de Bac şi am învăţat pe rupte. Acum sunt în anul al IV-lea şi am ales Mentenanţă Nave Spaţiale. Ce vreau să fac?! Probabil un master în străinătate, apoi mai văd...", ne spune Ionuţ.
Curios, Ionuţ este copilul care, cu privirea încă senină, izbitor de asemănătoare cu aceea de la patru ani, n-a dezamăgit niciodată: "Se înţelege de minune cu Mihail, suntem un tot. Chiar pot spune că nu m-a dezamăgit niciodată, a fost şi a rămas un copil minunat, care mi-a oferit o experienţă de viaţă plină de reuşite, de frumos", declară Alina, ferindu-şi privirea de un albastruintens.
Ionuţ transmite, la rându-i, într-un mod pe cât de copilăros, pe atât de bărbătesc tot plinul sufletului său: "Este singura mea familie, nu concep altceva în afara lor, gândim, simţim la fel, suntem ca o singură fiinţă", şi vocea i se strangulează uşor, a emoţie desăvârşită.
I-am sunat să-i mai salutăm şi ieri, înainte de începutul anului universitar. Ne-au povestit că Ionuţ s-a instalat în cămin, că e pregătit să treacă fără cusur şi de acest an şcolar. Alina, care a trecut deja prin febra gătitului pentru tânărul student şi a instalării lui în cămin, ne-a mai mărturisit ceva: "Am mai trecut un hop dar suntem bine. Am fost la dentist cu Ionuţ, că i-am mai scos o măsea de minte, una care ieşise tot aiurea. A şasea măsea de minte! Dar suntem bine, mulţumim lui Dumnezeu!".
Cei 18 care şi-au schimbat în mod fericit destinele
"Am fost ajutaţi în multe rânduri de Protecţia Copilului. Întotdeauna au răspuns prezent când am cerut ajutorul. Ionuţ are şi bursă de la DGASPC, am fost susţinuţi", ne-a mai declarat Alina Dumitru. Ionuţ mai are o soră în Bucureşti, cu care ţine legătura, cum nu ţine cu mama sa naturală. Ca Ionuţ, în evidenţele Protecţiei Copilului Brăila mai sunt încă 18 tineri. Tineri care au reuşit să rupă zăgazurile stigmatului de a fi crescut într-un centru de plasament, cu părinţi de ocazie şi străini drept oameni de suflet. Vorbim aici despre un tânăr care a devenit medic veterinar, dar şi despre alţi 17, care sunt studenţi sau urmează cursuri de masterat. Iată câteva dintre nivelurile lor de şcolarizare: Marketing, Psihologie, Asistenţă Socială, Teologie, ASE (master), Biologie Medicală, Cinematografie- Film, Asistenţă Medicală Generală. Secretul lor primordial: munca! O recunosc cu toţii, pe lângă norocul de-a fi fost întâlniţi, la un moment dat, de oameni de poveste, ca Alina.
"Avem mai mulţi tineri care au reuşit, tineri care sunt studenţi sau care au absolvit deja o facultate. Ei primesc burse sociale de studii şi de la noi, dar şi bani pentru îmbrăcăminte, materiale igienico-sanitare şi hrană, circa 1.200 de lei pe an. Aceia care beneficiază de măsura plasamentului la o familie primesc şi indemnizaţie de 600 de lei pe lună, reduceri la cazare în cămine, dacă nu sunt bursieri, pe lângă bursele de studiu acordate de facultate", ne-a declarat Simona Cimpoae, directorul executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Drepturilor Copilului Brăila.
