Există o lege din 2004, care le apără copiilor dreptul de a se dezvolta normal, însă actul normativ rămâne de cele mai multe ori doar o vorbă goală. Sute de copii din România nu ştiu ce este o carte, un lucru curat, o casă decentă, o viaţă fără bătăi, fără abuzuri, în care să aibă obligaţia de a învăţa, pentru că aşa îi cresc părinţii lor. Părinţii, copii abuzaţi la rându-le, transformaţi în adulţi fără şcoală şi fără slujbă, nu ştiu să spună decât că nu au bani, nu au haine cu ce să-i trimită la şcoală, aşa că îi ţin acasă. În realitate îşi folosesc cinic odraslele pentru a obţine un ban fără să muncească. Pe cei mai mari îi folosesc drept bone, pe cei mici drept paravan pentru a nu munci. Aşa se îngroaşă în fiecare zi rândurile oamenilor care trăiesc la fel ca în secolul XVIII şi care găsesc căi facile de a face rost de bani: fac copii cu nemiluita şi trăiesc din alocaţiile lor, fură fier vechi, cerşesc, ajung să facă parte din tot felul de găşti dubioase.
Numărul acestor copii analfabeţi, exploataţi, abuzaţi, aceşti copii fără copilărie, a căror singură salvare este şcoala, nu-l ştie cu adevărat nimeni. Singurii care se mai zbat să-i ţină aproape de şcoală sunt câţiva profesori, de la şcolile care i-au adunat. Eroi anonimi, ei ţin uneori loc şi de părinţi. Îi iau acasă, îi spală, le aduc mâncare, îi duc la medic dacă e nevoie, îi duc în excursii, concep proiecte ca să-i ajute, dar nu reuşesc să salveze decât prea puţini.
Se creează un cerc vicios - părinţi analfabeţi cu copii analfabeţi -, un lanţ al antieducaţiei, ce creşte din an în an şi pare că nu poate fi spart. Autorităţile se ascund în spatele unor prevederi legale pentru că, de fapt, sunt sufocate de numărul tot mai mare de copii care au nevoie de ajutor. Societatea ar trebui să facă ceva pentru ca aceşti copii să meargă la şcoală, să aibă cu adevărat o şansă în viaţă, să nu mai fie discriminaţi, însă acest "ar trebui" rămâne un verb suspendat şi impersonal. Şi, prin urmare, egalitatea de şanse şi nediscriminarea rămân doar vorbe lipsite de sens, motive bune pentru proiecte prin care unii şi alţii să aibă salarii ori comisioane bunicele. Vrem să schimbăm aceste lucruri, dar pentru ca tuturor să le fie clar cât de gravă este situaţia acestor copii, vom prezenta câteva cazuri şi vom încerca să obţinem de la autorităţi reacţii şi soluţii pentru ca numărul asistaţilor sociali, al marginalizaţilor să scadă semnificativ.
În cazuri extreme, indiferenţa autorităţilor, a celor puşi să apere "dreptul superior al copilului", duce la moartea dramatică a unor fiinţe umane care nici măcar nu au apucat să ştie că sunt copii. S-au născut deja mari şi au murit înainte de a-şi da seama că trăiesc. Vă prezentăm astăzi două asemenea cazuri şi vă rugăm să reflectaţi asupra lor.
