În 2-3 ani, sătenii din satul brăilean Batogu au ras de pe faţa pământului un vechi conac boieresc, casa în care s-a născut şi a copilărit actriţa Maria Filotti. Au şters-o ca şi când n-ar fi fost. N-au reuşit să o distrugă comuniştii, care au confiscat-o şi au făcut din ea sediul CAP-ului şi locul de chermeze al ştabilor din cooperativă, însă au reuşit asta urmaşii consătenilor marii actriţe. Din cărămizile clădirii, sătenii din Batogu şi-au făcut coteţe pentru orătăniile din bătătură, iar în beciul rămas ca o gură deschisă, a durere, în pământ, au început să-şi arunce gunoiul de grajd. Bălegarul. Rahatul.
Fireşte, cazul casei în care a copilărit Maria Filotti, prezentat pe larg în ediţia noastră de ieri, este doar un exemplu al felului în care ştim să cinstim memoria celor care s-au ridicat dintre noi înfăptuind ceva.
Dar nu e vorba numai despre asta, ci despre faptul că încep să cred că înverşunarea cu care vorbim uneori despre corupţie şi corupţi, despre hoţie şi hoţi este o mască nesinceră pe faţa fiecăruia dintre noi şi că un zeu ciudat a sădit nu-ştiu-când în sufletul acestui popor acea blestemată sămânţă care ne mână întruna spre a face rău. Să razi, prin furt, de pe faţa pământului, cărămidă cu cărămidă, ţiglă cu ţiglă şi scândură cu scândură, o casă întreagă nu mai este "meritul" unei bande de hoţi fără niciun Dumnezeu, ci "rodul" complicităţii unei întregi comunităţi. De aceea încep să cred că nici n-am putea să avem vreodată o clasă politică de oameni corecţi, din moment ce în aproape fiecare dintre noi se ascunde un mic răufăcător pe care, uneori, doar lipsa unui anumit tip de curaj îl reţine de la rele. Şi ce mult aş vrea să mă înşel.
