Din fericire - sau din păcate - vremea dictaturilor de orice fel a trecut. Tentaţia a rămas, şi nu doar la nivelul unei părţi a populaţiei, ci şi în rândul celor care au ajuns ori vor să ajungă la cârma statului. Mai rău este că mulţi dintre candidaţii la funcţia de preşedinte din ultimii 20 de ani îşi creează programul electoral fix din postura de viitor dictator sau, ca să nu fiu atât de dramatic, de conducător suprem. "Voi băga mafioţii la puşcărie, voi face ordine, voi naţionaliza bănci, îi voi trage în ţeapă pe duşmani, voi scoate România din criză" şi câte şi mai câte asemenea fapte măreţe. În realitate, preşedintele statului n-are nicio asemenea putere şi nici nu va putea avea vreodată. Cine promite că va face justiţie în România ori nu are niciun habar despre ce spune Constituţia, ori recunoaşte, pe faţă, că are controlul asupra puterii judecătoreşti. În realitate, singura putere a preşedintelui în faţa justiţiei este să-i poată spune direct unui judecător, fără să fie condamnat pentru asta, că "te-aş aresta pe loc". Dar atât. În privinţa trasului în ţeapă ori a oricăror promisiuni economice, preşedintele nu are niciun fel de importanţă. El doar numeşte un premier, pe care să-l poată controla (cazul Iliescu-Năstase sau Băsescu-Boc) sau asupra căruia să nu aibă niciun fel de autoritate (cazul Băsescu-Tăriceanu, de exemplu). Mai mult, nici măcar nu există certitudinea că premierul dorit de preşedinte - oricare ar fi el - poate ajunge în post fără vrerea Parlamentului. Asta-i situaţia, aceasta este Constituţia pe care o avem. O Constituţie care nu face din România nici republică prezidenţială (gen SUA) nici parlamentară. Nici cal, nici măgar. De aici şi toate conflictele politice din ultimii doi-trei ani: nici preşedintele nu poate scăpa de un premier nedorit, dacă acesta are sprijinul Parlamentului (din nou cazul Tăriceanu), nici Parlamentul nu-l poate impune oricum pe premier (cazul Johannis vs. Croitoru).
Acum, în tot acest blocaj politic şi economic, în care lehamitea populaţiei faţă de clasa politică pare să fi atins apogeul, ideea unei dictaturi ar putea părea, pentru mulţi, salvatoare. Cum spuneam, din fericire - sau din păcate - vremea oricărei forme de dictatură a trecut. Nimeni nu va putea face ordine dacă ajunge preşedinte, nimeni nu va putea schimba Constituţia după cum doreşte şi nimeni nu va putea dizolva Parlamentul după cum îl taie capul. Atât timp cât preşedintele - oricare ar fi el - şi parlamentarii îşi înţeleg fiecare rostul şi atribuţiile, blocajele politice pot fi evitate. Atât timp cât candidaţii la postul de preşedinte n-ar mai transmite mesaje electorale false populaţiei despre câte va putea face fiecare dintre ei odată devenit preşedinte, nici oamenii n-ar mai avea atâtea aşteptări inutile de la un şef de stat. Şi atât timp cât cetăţenii vor înţelege că singura dictatură dintr-un stat democratic este doar cea a cetăţeanului, poate că atunci se vor prezenta mai mulţi la urne şi-şi vor impune punctul de vedere. Aceasta ar fi şi cea mai sănătoasă dictatură.
Să punem de-o mică dictatură
Mai luminată sau despotică, mai dreaptă sau tiranică. Problema cu dictatorii - mai mici sau mai mari - este că, odată ajunşi la putere, nu mai pleacă singuri de acolo. În ciuda intenţiilor lor iniţiale sau declarate, dictatorii mai mult sau mai puţin realizaţi, se înconjoară de lingăi, resping orice altă sugestie contrară cu opinia lor şi consideră că orice sfat care contravine gândirii lor este dat automat de cineva care îi vrea, de fapt, răul.
