România s-a împărțit în două. Nu de acum, nici de ieri, ci de mult timp. De când Mihai Viteazul a adunat de prin noroaie toți amărâții ca să le dea o țară, o identitate și-o demnitate pe care să nu le-o mai ia nimeni, și de când, adormind și el o dată în atâția ani, l-au și lăsat fără cap. De când Tudor Vladimirescu a adunat toți nenorociții și i-a spălat, i-a îmbrăcat și le-a explicat că sunt oameni și ăsta-i lucru serios și de când, odihnindu-se și el o țâră, l-au și tăiat bucăți și l-au aruncat într-o fântână. România nu-i un stat pentru simplul motiv că are drapel, granițe și "instituții". Când pe drapel se văd urmele de rahat ale celor mai grotești figuri care au făcut materia disperării românești, când granițele sunt păzite de slugi tocmite cu ziua, când "instituțiile" sunt conduse de indivizi a căror singură emanație intelectuală este ura față de români și resentimentul față de cei care înțeleg că sunt urâți, nu putem vorbi de un stat. Nicidecum de o țară. Și nici despre nuanțele care le diferențiază. Avem o Românie abia vizibilă, abia conturată, timidă, pâlpâind incert, o Românie a românilor care și-au făcut profesiune de credință din a nu pune cartea de muncă și statul de plată înaintea valorilor esențiale ale vieții. Și avem și o Românie groasă, vâscoasă, respingătoare, a spilcuiților murdari, a "neprietenilor", a acestor depozite de încărcătură malefică, o Românie a "plutonierilor" a căror sănătate depinde în totalitate de exercitarea zilnică a oprimării, a coerciției, a calomniei, a asupririi, a strivitului cu cizma în acordurile bestiale ale muzicii de paradă.
Mai e puțin și se va juca și ultimul act. Va avea aroma rece și seacă a bâtei izbite de ceafă. Nu Traian Băsescu, ca om sau președinte, este ținta. Ci o idee. Ideea aceea care te oprește în loc, o clipă și te face să crezi că ar putea exista, cândva, și puțină bucurie.
România lor
Păi, nu s-a gândit el, s-au gândit alții. Bogdan Olteanu va fi "goarna" din care vor țâșni și se vor îndrepta cu mare viteză, direct la țintă, "bârfele" alea financiare de pe urma cărora poți face munți de bani, stând în fotoliu și fumând un trabuc și explicând poporului cât de prost și primitiv este, în timp ce tu, descheiat la cămașă și clipind șiret, te sufoci de mică ce-i lumea. Umilirea unui profesionist extraordinar precum Daniel Dăianu a făcut, probabil, parte din "scenariu". A fost o lecție de forță brută, irațională, o reacție de cel mai desăvârșit dispreț. Ascunderea în debara a lui Varujan Vosganian a fost o altă sugestie de posibil masacru, de atenționare a "aventurierilor" că o fiară e pe cale să se dezlănțuie dacă nu-și primește porția de "beție a puterii". Complicitatea parlamentarilor pesediști, liberali și udemeriști, precum și delimitarea sclifosită și adolescentină a lui Crin Antonescu - "mai departe este problema sa", referindu-se la Bogdan Olteanu - ne arată, pe de o parte, un Parlament de "neanturi" cu imunitate, și, pe de altă parte, perspectiva înspăimântătoare ca un om ca Crin Antonescu să conducă România. Postarea lui Olteanu drept în inima finanțelor românești, împungerea cu degetul în coastele lui Mugur Isărescu, zâmbetul scârbos al vechililor care conduc "giudețele" ca pe niște circuri ambulante par a fi acte din ce în ce mai concrete spre o dictatură "capitalistă". Nu v-a plăcut dictatura comunistă, când noi eram la Partidul Unic? Ei bine, serviți-o atunci p-asta "capitalistă", când noi suntem la Asociația Magnaților Îmbogățiți După Revoluție.
