Este adevărat, suntem într-o criză profundă, asfaltul e şi el de proastă calitate, drumurile sunt pline de gropi şi mulţi oameni continuă să se plângă de calitatea precară a microbuzelor. O situaţie aparent fără ieşire. În alte ţări totul merge "ca pe roate" pe şosele şi autostrăzi, pe când aici aproape totul pare făcut special ca să aibă ziarele ce scrie, iar ştirile de după-amiază să îngrozească telespectatorii.
Singurul aspect cât se poate de limpede este că, dincolo de toate cauzele tehnice sau cele legate de infrastructură, principalul motiv pentru care se întâmplă accidentele este omul, adică cel care comandă maşina. Dacă în ţările vestice permisul auto presupune un efort serios de obţinut, iar abaterile sunt sancţionate prompt după legi clare, în România şofatul este un fel de sport prost înţeles de unii şi la fel de prost aplicat de alţii. Răbdarea şi respectul, cele două reguli esenţiale - dar nescrise - care trebuie să guverneze traficul sunt uitate rapid atunci când e vorba despre circulaţia pe drumurile de la noi.
Impedimentele de pe şosele sunt aceleaşi pentru toată lumea, iar evitarea lor ţine de îndemânarea şi atenţia fiecăruia. Când nervozitatea este mare, claxoanele se ţin lanţ, deşi avertizarea sonoră are şi ea regulile ei. Zgomotul nepermis e o atenţionare pentru ceilalţi (pentru pietoni, de exemplu) că respectul şi răbdarea sunt la limită şi că drumurile au devenit mai periculoase. Din nefericire, este singurul indiciu că riscul de accidente este crescut. Restul ţine în mare măsură de fiecare dintre noi.
