România, între OTV şi gaura neagră

După cum era de aşteptat, cele mai năstruşnice picaje "transcedentale" şi văleleu - uri cu demaraj de psihoză ocultistă s-au petrecut pe OTV, post care, pe zi ce trece, îşi reconfirmă, cu patimă şi cu pricepere, vastitatea de fenomen media numai bun de transformat într-o teză de doctorat pe psihiatrie. Locul? Emisiunea, pe muchie de stop cardiac, a hiper-logoreicului Tudor Barbu, unul dintre cele mai "încinse" personaje care populează fauna lui Diaconescu. Barbu modera, iar telespectatorii "disecau". Ca în institute. Care mai de care prăbuşiţi în transe psihotronice. Care mai de care cu o mână pe receptor şi cu alta atingând Nirvana. Care mai de care cu Shambalaua în closet şi cu centura de fotoni deasupra capului. Desigur, totul a rezultat într-un ghiveci de aberaţii SF-yoghinice pe linia Hollywood via Pavel Coruţ şi cu popasuri lungi în teologia de Vama Veche branduită de acel domn numit Oreste.

Sub aparenţa "deşteptării", OTV-ul coordonează un amplu program de smintire în masă. Dar antropologia abia de-acum încolo începe. Socio-cultural vorbind, OTV-ul, prin specificul grilei tematice, acţionează ca o sondă. În prezent, el scoate din adâncurile mentalului colectiv românesc o realitate care, odată privită dincolo de aerul ei aparent caricatural, stârneşte spaima. Care? Confuzia. Mai exact, un zăcământ de confuzie.

Primul motiv care stă la baza acestui zăcământ de confuzie: gradul avansat de incultură. Al doilea: stupizenia. Mentalul colectiv românesc, câteodată cunoscut şi sub titulatura de "popor", este capabil de cele mai halucinante combinaţii, care, în aventura afirmării, pârjolesc din calea lor orice urmă de logică, bun simţ istoric şi noimă a sufletului. Exemplele le găsim în politică, în cultură, în viaţa de zi cu zi. Etc.

Bun. Nu mai încape nicio îndoială: am transformat Creştinismul într-un "job" duminical. Deci, suntem moderni. Ba nu, suntem postmoderni. Ba nu, suntem post-postmoderni. Excitaţi şi intrigaţi, adulmecăm aburii celor mai absurde ipoteze. Apucaţi de streche, căutăm însănătoşirea societăţii în haleală, tăvăleală şi cârpeală. Îl vedem pe Iisus în ceaşca cu cafea sau pe ecranul bancomatului, dar credem că am fost plantaţi pe Pământ de o navă cu omuleţi verzi. Practicăm budismul cu aceeaşi pasiune cu care ne exprimăm convingerea în necesitatea execuţiilor publice.

Vrem democraţie, dar îl regretăm pe Ceauşescu. Detestăm sectanţii, dar ne comportăm în biserică ca pe băncile Securităţii. Ne plângem că suntem manipulaţi, dar glorificăm indivizi grobieni şi impostori precum Mircea Badea. Luni suntem socialişti, marţi naţionalişti, miercuri liberali, joi conservatori, vineri hipioţi, sâmbătă eretici, duminică profeţi. Aflaţi la jumătatea drumului dintre Apocalipsă şi telenovelă, suntem tot şi nu suntem nimic. Astfel, exceptând momentele de angoasă financiară, viaţa - nu-i aşa? - devine uşoară ca un fulg de nea.

De ce e atât de gravă confuzia? Deoarece ea uzitează, în exces, de două "detalii": 1. căutarea disperată a plăcerii; 2. mistificarea.

Combinându-le, obţinem un cocktail letal - orgasmul îşi dă mâna cu minciuna şi schilodesc sufletul; gastronomia îşi dă mâna cu ideologia şi pocesc mintea. Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât o întrebare.

Criza economică de cine a fost provocată, de cavalerii templieri sau de extratereştri?