Revoluţia ca o cabină de probă

Legitimarea. Adică: evadarea din grota unui sistem politic cu vocaţia sinuciderii socio-economice, mai exact - "lipsit de mecanisme autocorective" (Stephen Kotkin), altfel spus - falimentar, şi bazat pe băi de sânge, pe gropi comune, pe colonii penitenciare, pe mutilare sufletească - altfel spus, pe demonism ideologic. Există un recul istoric aparte legat de revoluţii. În "Reflecţii asupra revoluţiei în Europa", Ralf Dahrendorf a anticipat acest recul istoric în felul următor: pasiunile colective, vibraţiile sufleteşti şi idealismul, care alcătuiesc "sistemul celular" al revoluţiilor, sunt urmate, în general, aproape ca un fatalism irepresibil, de perioade lungi de frustrare şi dezamăgire. Sub tirania acestei stări de fapt, ceea ce s-a petrecut în România post-decembristă devine perfect explicabil. Două sunt motivele care hrănesc scepticismul resentimentar (şi "nostalgiile roşii") faţă de democraţie, sub bocancul de fier al căruia se zbate astăzi societatea românească.

Primul motiv: scăpată din burta hoitului comunist, folosind Revoluţia pe post de dressing room şi purtând în genă microbii falsificării morale şi ai decapitării administrative, fosta nomenklatură, metamorfozată peste noapte în "bastonul etic" al luptei anti-comuniste, a importat - apoi, a instaurat - în plăpânda societate civilă a anilor '90 aceeaşi "metodică" de captare a puterii ca şi în fostul regim, caracterizată prin fraudă, spoliere, oportunism, minciună, linşaj mediatic, vandalizarea meritocraţiei etc., culminând, deci, cu anihilarea din faşă a societăţii civile. Al doilea motiv: strabismul poporului în faţa ideii de democraţie. Combinându-se într-un nucleu de o virulenţă extremă, atât pe filon instituţional, cât şi individual, cele două motive au dat naştere unei societăţi înecate în confuzie şi în ură. Mai exact: România zilelor noastre.

Au trecut 21 de ani de la prăbuşirea (scriptică!) a eşafodului ceauşist, dar democraţia este percepută în continuare prin lentile mitologice.

Adică: prin aşteptarea unei minuni care să se producă de la sine, în absenţa efortului. Democraţia nu este o stare de graţie; democraţia nu este un Damasc financiar; democraţia nu este garantul fericirii; democraţia nu injectează libertatea. Democraţia este şansa. Democraţia este un stil de viaţă. Democraţia este instrumentul prin care se poate ajunge la cele enumerate mai sus. De ce? Deoarece conţine prezenţa alternativei, a cugetului liber, a spiritului şi a dreptului la adevăr. Mai exact: a sănătăţii mintale şi a sănătăţii sufleteşti. Democraţia nu se practică o dată pe săptămână, ci toată viaţa!

Revoluţia din Decembrie '89 nu a fost furată, nici falsificată - ceea ce s-a petrecut pe străzi a fost ceva real, a fost ţipătul născut dintr-o foame de libertate. Acel ţipăt care spulberă din calea lui tancuri, garduri de sârmă ghimpată, ziduri, partide şi dictatori.

Revoluţia din Decembrie '89 a fost PROFANATĂ!