Am scris, de-a lungul vremii, mai multe editoriale ce în titlu conțineau sintagma: ”generația de sacrificiu”. Editoriale în care, în funcție de context, explicam de ce, la acel moment, una sau alta dintre generații ducea pe umeri un greu mult prea mare, nevoită să facă sacrificii nemeritate.
Am scris despre părinții noștri, obligați să supraviețuiască în iadul comunist. Apoi am scris despre noi, decrețeii, generația din care, fiecare exponent, chiar și pentru cel mai banal lucru, cel mai simplu vis, cel mai neimportant loc trebuia să concureze cu încă 10, 20, 50. Apoi am scris despre copiii noștri, generația cu aripi frânte și speranțe ciuntite de un sistem împotriva căruia noi, părinții lor, n-am fost capabili să ne împotrivim cu adevărat niciodată.
Într-o vreme, am reașezat grupele de vârstă și am scris despre calvarul îndurat de generația care a ”făcut” revoluția și a plătit prețul privatizării. De fapt, un mix de generații care a îndurat cu greu anii '90. Și tot la un mix de generații m-am referit și de câte ori am scris despre elevi, migranți, șomeri, săraci.
Când am început să scriu aceste rânduri, am vrut să mă întorc la noi, decrețeii. Generația peste 45 de ani, care nici până acum nu a învățat să se împotrivească nedreptăților, nu a învățat că viața nu înseamnă doar serviciu și responsabilități. Am vrut să scriu despre noi, cei care purtăm acum pe umeri nu doar povara noastră, ci și povara părinților noștri, bătrâni, singuri, săraci și bolnavi, și pe a copiilor noștri, debusolați, îngrijorați, neîmpliniți. Clacăm tot mai des, suntem tot mai posomorâți și obosiți, dar continuăm să ne ”batem”... pe un loc de muncă, pe un pat de spital, exact așa cum în urmă cu 30 – 35 de ani concuram pentru un loc la liceu, la facultate ori în cămin. Și mă gândeam să continuu cu povestea pensiilor, pentru care, în doar câțiva ani, vom intra din nou în competiție. Dar mi-am dat seama că e incorect, pentru că pensiile acelea vor deveni povară pentru copiii și nepoții noștri, ca și fiecare leu sau euro împrumutat de-a valma acum. Și am înțeles cât de nedrept este să mai scriu folosind în titlu sintagma ”generație de sacrificiu”. Pentru că, privind în jur, e simplu: suntem o nație de sacrificiu, și noi, cei de acasă, și ei, cei plecați în cele patru zări, și noi, adulții, și ei, copiii. Noi toți cei care - de nici nu mai știu să socotesc de câți ani - plătim prețul corupției, prostiei, slugărniciei și nepăsării.
