Acum, la Brăila, Dumnezeu nu ne-a pus încă la încercare, dar asta nu înseamnă că suntem liniştiţi. Cotele, nivelurile Dunării şi ale Siretului sunt în creştere, digurile abia mai fac faţă. Nu avem somn şi asta pentru că am mai trăit asemenea clipe acum 5 ani. Pentru că da, au trecut 5 ani de când în faţa sinistraţilor din Chercea primarul de atunci, Constantin Cibu, dădea neputincios din umeri: "Ce să vă fac, oameni buni!?". Au trecut 5 ani de la evacuarea forţată a sătenilor din Corbu Vechi, dar şi de la inundaţiile din Măraşu. Au trecut 5 ani de când sătenii din Vădeni îşi plângeau animalele pe malul Siretului. Dacă închid ochii, încă mai văd toate acestea. S-a spus atunci că noi am avut noroc şi diguri mai bune. Vecinii noştri, însă, au plătit scump răzbunarea naturii, undeva Siretul trebuia să rupă. Norocul nostru a fost nenorocul lor. Iar pentru asta brăilenii i-au ajutat, iar eu, mesagerul, am trăit din plin acele clipe. De aceea mai am şi acum nopţi în care visez iadul de la Năneşti, Cosmeşti, Măicăneşti sau Vadu Roşca. Îmi amintesc cu groază toată disperarea celor fugiţi în miez de noapte doar cu hainele de pe ei. Aud şi acum pârâitul strident al caselor care se prăbuşeau învinse de ape. Încă mai simt pe mână atingerile acelea blânde ale bătrânilor, cărora le întindeam porţia de mâncare caldă, cana cu ceai, pachetul cu haine uscate sau dimpotrivă, furia cu care mă înconjurau ţiganii, veşnic nemulţumiţi de ceea ce primeau. Simt pe obraz şi acum sărutul inocent al unui micuţ care mânca pentru prima dată ciocolată. "Să mă bucur pentru ciocolată sau să plâng că am rămas fără casă?", o întrebare la care am răspuns greu: "Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că sunteţi teferi şi bucură-te de darurile oferite de oamenii milostivi". Parcă îl văd şi acum pe preotul de la Cosmeşti, copleşit de dimensiunea dezastrului dar şi de mărinimia celor care din puţinul lor au ales să ajute. Parcă îl văd îngenunchind în biserica din care abia fusese scos mâlul, rugându-se. Despre toate acestea mi-am amintit noaptea trecută. Şi mi-am mai amintit şi de Tecuci, Rădăuţi, Rast, Nămoloasa, Foeni, Cruceni..., dezastre pe care nu le-am văzut pe viu, dar le-am trăit în faţa ecranului.
Acum, mă uit din nou la televizor şi văd România învinsă. A câta oară din 2004 încoace? Scenă cu scenă, filmul se repetă: destine împotmolite în noroi, speranţe lăsate în voia sorţii, vieţi duse de ape sau acoperite de pămînt. Al câtelea val de dezastre o fi acesta? Cine să le mai numere, când au fost atât de multe într-un timp atât de scurt! Şi totuşi, după atâtea rânduri de pierderi şi nenorociri, o singură întrebare persistă: ce am făcut concret ca să împiedicăm această repetare? Ce au făcut autorităţile noastre în ultima lună, de când primarul Chiscaniului avertiza despre pericolul haldei de deşeuri? NIMIC. Cine va răspunde dacă lucrurile vor lua o turnură mai gravă? Cine a răspuns, de fapt, în ultimii 20 de ani, de toate nenorocirile acestea? NIMENI.
Acum cine ne apără? Oamenii spun că doar Dumnezeu. La El le e speranţa, la El se roagă. Să facă El într-un fel să ţină apele la cote cât mai mici, căci altfel, digurile nu mai rezistă. Să ţină El dealurile în frâu, că altfel se tot duc la vale. Să oprească El furtunile, să domolească El ploile. Că noi avem alte treburi. Să defrişăm păduri, livezi sau vii, să aruncăm gunoaiele direct în albiile râurilor, să scoatem pietriş de la picioarele podurilor, să ne batem joc de lucrările de îndiguiri şi, eventual, din materialele destinate construcţiilor de apărare împotriva dezastrelor să ne facem vile. Totul se rezumă la rugă, pentru că aleşii noştri sunt prea preocupaţi să cheltuie banii aiurea, să se certe, să ceară alegeri anticipate, să molfăie sau să râvnească la ciolane. Şi mai sunt ocupaţi cu ceva: să se plângă amarnic de atât nenoroc.
