Nu este un secret nici faptul că în România societatea nu înregistrează progrese, cel puţin unele vizibile şi cu impact puternic. Justiţia trebuie tratată cu o reformă. Sistemul medical trebuie tratat cu o reformă. Agricultura trebuie tratată cu o reformă. Însă învăţământul este cel care trebuie "vindecat" urgent. De aceea, de 20 de ani, este într-o continuă re-for-mă. În fiecare an primeşte tratamente din ce în ce mai "spectaculoase". Actualul ministru deja a anunţat că toamna anului şcolar viitor va întâmpina elevii cu noi schimbări. Structura examenelor naţionale a fost schimbată de atât de multe ori, încât elevii au ajuns, chiar în preajma lor, să trăiască cu spaima reformei. Programa şcolară se schimbă de la an la an, se scot materii, se introduc materii. Schimbările sunt atât de frecvente şi de bruşte, încât, cu toţii, elevi, profesori şi părinţi, par aruncaţi într-un haos total din care nu pot discerne decât - bineînţeles! - aerul păgubos al experimentului. În situaţia actuală din învăţământ nimeni nu pare să mai înţeleagă nimic. Nici măcar ministrul, indiferent care a fost sau este acela. Cei care s-au perindat pe la Ministerul Învăţământului în ultimii 20 de ani au fost atât de convinşi că este nevoie de o schimbare încât semănau cu participantele de la "Miss Univers" care vor să salveze balenele. Cu toate astea, au fost mai multe balene salvate decât s-au înregistrat succese în reformarea învăţământului.
Din punctul meu de vedere, o reformă a sistemului de învăţământ este aproape imposibilă. În ultimii ani, învăţământul a devenit o reţea a defectelor. Manualele nu sunt bune, "îndobitocesc" elevii. Profesorii nu sunt destul de bine pregătiţi. Elevii au prea multe ore, prea multe materii, ghiozdane prea grele. Dascălii dau note care nu reflectă realitatea. Elevii români nu au cultură generală. În şcoală nu se cultivă creativitatea. Şi vocea poporului ar mai avea, încă, multe de zis. De ce consider că schimbarea este dacă nu imposibilă, cel puţin greu de conceput? Pentru că problema nu este, neapărat, una de structură, ci mai mult una de mentalitate, a tuturor celor implicaţi în sistem, de la elevi, la profesori şi mai apoi la părinţi. De exemplu, a devenit deja o obişnuinţă ca elevii să primească note mai mari decât merită, care nu reflectă realitatea cunoştinţelor, pentru că au nevoie de ele pentru admiterea la liceu sau la facultate. În plus, reprezintă o mândrie pentru părinţi. Majoritatea profesorilor se conformează. Comportamentul celor care n-o fac ţine deja de sfera imoralului. În consecinţă, în şcolile româneşti se practică, cu multă vigoare, cinism şi - bineînţeles! - succes, nedreptatea. O altă problemă o reprezintă incompetenţa dascălilor. Ca în orice domeniu, şi în învăţământ există profesori competenţi şi profesori incompetenţi. Nu ştiu care primează, pentru că ar fi fost imposibil să cunosc toţi profesorii din România. Dar am cunoscut profesori din ambele categorii. Pentru că sistemul mi-a oferit şi profesori prost pregătiţi, dacă nu chiar de-o mediocritate dezolantă, am fost nevoită să fac meditaţii în particular. În situaţia mea mai sunt alte milioane de elevi şi implicit părinţi din ţară, care au plătit sau plătesc profesori competenţi pentru că nu sunt mulţumiţi de ceea ce le oferă statul. Elevul are, în opinia mea, dreptul să-şi dorească şi să ceară profesori competenţi. Însă, în cele mai multe situaţii, acest drept nu ar putea fi respectat, din simpla lipsă de personal bine calificat. Este binecunoscut faptul că meseria de dascăl nu mai este îmbrăţişată decât foarte rar din pasiune şi doar ca ultimă soluţie, în lipsă de altceva. De aceea învăţământul românesc suferă de probleme care trec dincolo de o simplă modificare prin restructurarea programei, orarului sau a examenelor naţionale.
În loc de concluzie, o să închei cu două întrebări. Cum ar putea deveni sistemul de învăţământ românesc, nu perfect, dar măcar inteligibil, în aceste condiţii? Este posibil, oare, să schimbăm mentalitatea unui întreg popor pentru a îmbunătăţi educaţia?
