„Cum arată astăzi şcoala, aşa va arăta mâine ţara”.
Asta spunea, în urmă cu mai bine de 100 ani, Spiru Haret, ctitorul învăţământului românesc. Iar în 2018, privind obiectiv în interiorul sistemului educaţional, realizezi câtă dreptate avea. Căci societatea de astăzi pare a fi oglinda perfectă a dezastrului din învăţământ. Avem, pe de o parte, un sistem învechit, depăşit, ruginit, sărac, netransparent, încorsetat de şabloane şi reguli care ucid creativitatea, curajul şi iniţiativa. Iar pe de alta, o societate parcă de mâna a doua, de subzistenţă, de periferie, laşă, inertă, care se lasă condusă de nişte anafalbeţi, fără viziune, lacomi, însetaţi de o putere absurdă, pe care oricum nu ştiu să o gestioneze. Practic, un sistem de învăţământ bolnav, că te şi minunezi deseori cum de mai supravieţuieşte, care a generat o societate la fel de bolnavă, despre care, de asemenea, te întrebi cum de mai supravieţuieşte.
Să fie clar, vorbesc despre sistem. Copiii... copiii sunt dintr-o altă poveste. Una pe care însă ne încăpăţânăm să le-o furăm. Să le-o urâţim, să le-o încărcăm cu monştri, cu lupte inutile, una în care binele biruieşte din ce în ce mai greu.
Şi totuşi... din societatea asta bolnavă şi pestriţă, se ridică tot mai des “eroi”, nişte rebeli. Profesori care au înţeles că aşa nu se mai poate, care se răzvrătesc, refuză să se mai supună regulilor, care încep să depăşească şabloanele şi să recreeze pentru copii o altfel poveste. Una în care le pasă de ei şi de viitorul lor.
O astfel de „eroină” am cunoscut duminică, în emisiunea “Jurnal pentru copii” (sunt un fan înfocat al acestei emisiuni). Un reportaj aparent banal, dar din care, înainte de toate, am înţeles cât de uşor poate fi schimbat viitorul şi cât de fină este linia ce desparte lamentarea de iniţiativă, vocaţia şi devotamentul de plafonare şi nepăsare.
Numele „eroinei” este Narcisa Moncea şi este profesor la şcoala din Băişoara, o comună din Munţii Apuseni. Narcisa Moncea predă de 22 de ani, iar în urmă cu 4 ani şi-a lansat o provocare: să predea la o şcoală din mediul rural. „M-am gândit că trebuie să dăm o şansă tuturor copiilor din ţară şi am ales Şcoala Băişoara fără să ştiu ce mă aşteaptă aici”, şi-a început povestea profesoara Moncea. Şi a găsit nişte copii care se trezesc înainte de răsăritul soarelui şi care după ore muncesc cot la cot cu părinţii în gospodărie, nişte copii care veneau la cursuri pentru că aşa trebuie. Elevii doamnei Moncea locuiesc, toţi, în cătune izolate din Apuseni şi doar cine nu a bătut munţii aceştia măcar o dată nu ştie cât de dificilă este pentru ei viaţa.
Şi totuşi, în doar câţiva ani, profesoara i-a cucerit complet. Responsabilă, inventivă, implicată, dedicată meseriei, doamna Moncea a ales să fie “profesor pentru viitor”. Aşa că, deşi predă educaţie tehnologică, la orele ei copiii învaţă şi matematică, şi biologie, şi fizică, şi istorie, pentru că predă interdisciplinar. Foloseşte deseori jocul de rol, transformă copiii în actori, iese cu ei din clasă, predă în aer liber sau în locuri neconvenţionale, muzee, fabrici ori ateliere. Face istorie şi gastronomie în acelaşi timp, ori chimie, religie şi desen. Pentru că, spune ea, nu vrea copii excepţionali, de nota 10 pe o materie, vrea copii care vor şti totul la nivel de nota 8. Căci, crede ea, menirea unui dascăl nu este aceea de a pregăti copii pentru olimpiade în mod special, ci de a pregăti copii pentru viaţă „şi tot ce facem noi aici, la şcoală, ei trebuie să regăsească, să coreleze în viaţa de zi cu zi. Iar când mi-au spus: vrem să venim şi sâmbăta la şcoală, am înţeles că drumul pe care l-am ales e unul bun”.
Astfel că, de 4 ani continuă pe drumul acesta, deşi se loveşte exact de aceleaşi probleme ca orice profesor din mediul rural sau urban: programă depăşită şi supraîncărcată, manuale rupte de realitate, făcute pe genunchi, lipsă de finanţare, salariu nemotivant, inspecţii, controale, cutume etc. Nu îi este uşor, dar e conştientă că nimic nu se poate schimba de la sine şi că toată speranţa acestor copii, până vor fi capabili să-şi ia viaţa în propriile mâini, depinde de ei, cei care au ales meseria de dascăl. Că ei, dascălii, sunt cei de la care trebuie să plece schimbarea, dacă-şi doresc să ofere un altfel de viitor acestei generaţii şi ţări.
În orice şcoală din orice ţară normală, Narcisa Moncea ar fi un banal profesor dintr-un oarecare sat. În România însă, ea este o rebelă. Iar prin comparaţie cu miile de profesori din sistemul acesta prăfuit, care nu-şi ridică nasul din catalog, da, poate fi numită eroină. Ca şi toţi ceilalţi dascăli devotaţi, din nefericire prea puţini, care înţeleg că menirea, misiunea lor primordială este să formeze oameni şi caractere, nu pur şi simplu să predea şi să asculte, să îndese pe gât, cu nemiluita, tot felul de informaţii, multe complet depăşite. Adevăraţi dascăli pentru viitor, care nu se zbat nici pentru bani, nici pentru premii, nici pentru faimă. Ci pur şi simplu pentru copii şi viitorul lor. Şi da, într-un final, deşi poate vi se pare pompos, exagerat, o fac pentru societate, pentru ţară.
Căci, tot Spiru Haret spunea: „Patria nu este numai pământul din care scoatem rente. Patria o face şi limba, şi istoria, şi religia, şi tradiţiile. A da cu piciorul la toate acestea, este a te lepăda de patria ta”.
