Nu degeaba am adus în discuţie exclusivitatea raportării economice la absolut orice problemă românească, pentru că, reiterând o mai veche idee, îndrăznesc să susţin că irosirea banilor din hoţie şi neghiobie nu are un rol determinant şi decisiv în alterarea ireversibilă a unei societăţi. Altfel spus, şi cu un pas spre aplicaţia directă, banii topiţi de parlamentarii brăileni - sume care mie, personal, îmi sugerează "abstracţiunea", nu pricep, pur şi simplu, cum poţi cheltui dezinvolt geamantane de bani care ar ridica un întreg sat din noroi - nu reprezintă răul cel mare. Este un rău mic, periferic, ca bâzâitul unei muşte obraznice. Răul cel mare este altul. Problema radicală nu constă în faptul că lui Balcan nu-i tremură mâna când prăpădeşte, scurt, aproape 800 de milioane de lei vechi sau că Bunea Stancu bagă bugetul câtorva comune într-o "staţiune" de tip Ceauşescu la Blasova ori că, pe scurt, parlamentarii brăileni au ronţăit nesăţioşi, anul trecut, de la bugetul de stat, peste 20 de miliarde de lei vechi. Răul cel mare constă în faptul că aceşti oameni ne impun, cu forţa, modul lor de viaţă. Sub imperiul ameninţării economice şi extincţiei administrative, coalizaţi în rău şi urât tocmai împotriva celor pe care-i reprezintă, aceşti oameni au doar două instincte: extermină rapid tot ceea ce nu înţeleg şi corectează cu biciul tot ceea ce le este diferit.
Brăila, din acest punct de vedere, a devenit, în 20 de ani de accentuare, în alte forme, a abjecţiei totalitare, o societate care funcţionează monofazic sub un singur imperativ: ticăloşia. De la Anton Lungu, un amestec de candoare coruptă - când era vorba de neisprăviţi din aceeaşi stirpe cu el - şi grosolănie imundă - când ţinta şuturilor era un om care refuza jigodismul -, până la - dacă vreţi - actualii parlamentari, directorii de instituţii publice, afaceriştii de toată mâna etc, toţi, până la unul, n-au rezistat tentaţiei de a-şi vomita dejecţiile şi de a obliga un oraş întreg de a le îngurgita ca pe un text sacru. Starea afectivă şi emoţională a Brăilei, aflată sub comandamentele educative ale protagoniştilor de mai sus, este evidentă: stoluri de limuzine cu peşti afectaţi de patologia oligofreniei, colţuri de cartier ocupate de grupe formate din poliţişti cu casca pe-o ureche şi subdezvoltaţi mintal cu ranga la cingătoare, gângavi care vorbesc de la tribună, politicieni cu mintea tulbure şi scobitoarea în nas, infractori de drept comun trataţi ca lideri spirituali, bâlbâiţi notorii predând în universităţi, agramaţi concepând manuale de topică, habarnişti şi neştiutori de vocaţie indicând drumul izbăvirii brăileanului, o densitate nemaiîntâlnită de impostură, violenţă şi declasare umană.
Scopul acestor oameni nu este doar furtul ordinar sau îmbogăţirea necuvenită, ci distrugerea, până la indistinct, a oricărei proeminenţe şi alterităţi umane, declasarea până la platitudine a entuziasmului, stingerea oricărei pâlpâiri inocente. Pentru că simpla dominaţie materială nu-i mai mulţumeşte, vor o lume după chipul şi asemănarea lor, care să le dea şi satisfacţii "sufleteşti".
Răul cel mare
În ediţia de ieri, Mircea Doagă nuanţează tranşant dilema asupra legitimităţii morale de încasare a acestor bani: sunt bani mulţi şi nemeritaţi când în schimbul lor nu se articulează nimic concret, sunt sume încadrate în limite rezonabile când în schimbul lor se vede ceva evident şi inconfundabil, care funcţionează. Această problematică a inutilităţii unui sistem politic ineficient şi distructiv, a acaparat, pe bună dreptate, atenţia oricărui individ care, onest, doreşte să descopere sensurile şi non-sensurile unei organizări sociale care bulversează, inhibă şi stârneşte teama.
