Nu ştiu dacă aici e locul pentru un răspuns aproximativ, dar sunt sigur că e timpul pentru o asemenea temă, cu prisosinţă, mai ales când vorbim de o politică brăileană extravagantă şi confuză. În plus, o să încerc să fiu "direct", cum tot tânărul nostru politician o solicită.
Tânărul politician, pentru a fi "ideal", trebuie să aibă o vocaţie universală, deoarece avem în vedere "idealul". Pragmatic vorbind, trebuie să fie ataşat de valorile lumii în care trăim. Altfel spus, trebuie să fie conectat în priză directă la caracteristica esenţială a umanităţii contemporane. Care ar fi aceasta? Răspunsul este: Modernitatea. Deci, tânărul politician, pentru a se desluşi pe sine însuşi, în sensul apartenenţei la modernism, trebuie să facă o distincţie şi să-şi pună o întrebare. Distincţia pe care trebuie să o facă este aceea că modernitatea nu reprezintă o esenţă în sine, ci doar un instrument. Întrebarea, pe de altă parte, vizează o incursiune în zona intimă a propriilor convingeri: dacă mă consider modern, împărtăşesc eu măcar trei dintre elementele/instrumentele pe care modernitatea le-a adus pe lume, respectiv spiritul ştiinţific, capitalismul şi raţiunea? Apoi, tânărul nostru politician, dacă se simte copleşit de admiraţie faţă de tipul de soluţie oferit de modernitate, trebuie să fie precaut şi să mai ştie ceva: administrarea defectuoasă, prin degenerările de sens atribuite lucrurilor uluitoare pe care le-au adus instrumentele mai sus enumerate, conduce la pierderi incalculabile. Depăşirea unor limite inerente - limita spiritului ştiinţific este de a nu şterge orice urmă de tradiţie, limita capitalismului este până la a nu-şi impune logica şi în cultura, sentimentele, moravurile unei societăţi - are, de asemenea, tot atâtea urmări nefericite.
Dar poate că tânărul nostru politician are sămânţă de "contradicţie" şi se consideră un modern derutat, dacă nu tulburat, caz în care se identifică drept postmodern, adică expediază modernitatea ca fiind epuizată. Ce se întâmplă cu el în acest caz? Păi, e simplu: va prelua la nivelul expresiei "dogmele" postmodernismului. Care sunt acestea? Iată două dintre ele: 1. - totul e o înscenare ordinară, o disimulare continuă, un simulacru, deci nu există o realitate esenţială; 2. - nu există niciun criteriu de a constitui ierarhii, iar adevărul nu se poate deosebi de fals.
Dar poate că - încă o dată "poate" - tânărul nostru politician va nega vehement această abordare prin care să fie implicat în asemenea "judecăţi" care l-ar face "suspect" în ochii vecinului, ai rudelor, ai preşedintelui de partid, ai partenerului de afaceri, adică în ochii "realităţii imediate", provinciale, partizane şi condiţionate. În acest caz, tânărul politician trebuie să-şi ia gândul de la "ideal" şi, visând la marea îmbuibare, să practice politica ne-idealului, adică exact politica ştirbă care se practică în marele sat românesc contemporan - politica provincialismului atroce, anacronic, saltimbanc, lipsit de viziune şi orice substanţă. Şi mă gândesc că asta nu e soluţie, nici măcar un compromis.
