Am recunoscut întotdeauna, public şi asumat, că, mai degrabă, mă regăsesc în doctrina de dreapta. Am muncit dintotdeauna prea mult şi, fără lipsă de modestie, prea temeinic şi prea corect, ca să fiu dispusă să-mi împart veniturile jumătate-jumătate cu puturoşii şi şmenarii, care, am eu o vorbă, habar nu au ce înseamnă să îţi sune ceasul la ora 5 dimineata. Astăzi, chit că suntem în plină campanie electorală, recunosc, tot cu asumare maximă, că, de fapt, ceea ce m-a deranjat cel mai mult la partidele de stânga, populiste, indiferent cum s-au numit ele de-a lungul vremii, a fost largheţea cu care au făcut pomeni, mai mult sau mai puţin electorale, din banul public. Adică acea jumătate de salariu cu care fiecare dintre noi, cei care muncim, cotizăm la puşculiţa statului, prin taxe şi impozite.
Trei slăbiciuni am avut însă (şi încă am), iar pentru asta chiar am fost de câteva ori criticată (şi suspectată) că am “apucături” socialiste: copiii, bătrânii şi bolnavii. Nu-i contrazic, sunt conştientă şi convinsă că, pentru aceste trei categorii vulnerabile, noi, ca societate, nu am făcut niciodată suficient, şi, cât mi-a fost cu putinţă, le-am susţinut. De aceea, mă deranjează teribil toate jocurile acestea murdare din jurul celor două subiecte atât de sensibile: pensii şi alocaţii. Pe bolnavi nu-i mai includ, nici eu, nici nimeni altcineva, în discuţie. Oricum, de la debutul pandemiei, zici că s-au însănătoşit pe capete, nimeni nu-i mai bagă în seamă, nimeni nu-i mai ia în calcul, în nicio statistică, buget sau decizie.
Aşadar, pe de o parte, mă deranjează ipocrizia PSD, inconştienţa cu care pune presiune pe buget. Dar nu mă miră! Partidul acesta n-a ştiut niciodată să piardă şi, de câte ori a avut semnale că riscă puterea, a dat foc în urmă. A promovat măriri peste măriri, scutiri şi beneficii cu duiumul, tocmai pentru a-şi pune în dificultate succesorii. Problemele în lanţ pe care le generează mărinimia lor... n-au contat niciodată. Important e să vadă alegătorul că PSD dă, iar cine îl urmează taie.
Pe de alta, nici cu PNL nu mi-e ruşine. N-a fost niciodată capabil să gestioneze victoria, n-a ştiut niciodată să-şi ducă la capăt misiunea. A făcut ce a făcut şi tot s-a împiedicat, fie în propriile sfori interne, fie în plasele întinse de adversari. De aici, cred eu, şi percepţia electoratului că toţi sunt la fel, că toţi politicienii sunt o apă şi-un pământ.
Ceea ce nu e aşa! Pentru că, şi într-o parte, şi în alta a eşicherului politic am văzut cu toţii oameni destoinici, care au făcut o groază de lucruri bune, fiecare în pătrăţica lui, fie că vorbim de comunităţi, fie de instituţii. De aceea, poate n-ar fi rău să ne întoarcem la oameni. Să rupem cercul acesta vicios în care ne rotim de atâţia ani, în care tot votăm cu stânga sau cu dreapta, şi să cântărim mai bine candidaţii. Pe fiecare în parte. Un om destoinic, dacă va ajunge primar sau consilier, va şti să-şi ducă la bun sfârşit proiectele, va reuşi să facă şi desfacă majorităţi, va şti cum să gestioneze bugete şi găsi investitori.
Extinzând aria, un om destoinic, dacă ar fi ministru sau parlamentar, ar reuşi să facă faţă presiunilor şi ar chibzui temeinic dacă e bine să mărească alocaţia şi să lase părintele fără salariu, dacă e bine să mărească pensia şi să genereze astfel scumpiri în lanţ. Dar, mai mult, un lider destoinic va şti să explice sincer oamenilor de ce a luat o decizie, indiferent care ar fi ea. Pentru că un adevărat lider ar vorbi oamenilor fără să se teamă că, vorbind, îşi riscă funcţia, poziţia sau puterea.
