A fost odată un băiețel care abia aștepta să mergă la grădiniță. Toată vara și-a făcut planuri. Așa că, în prima zi, în ghiozdănelul pe care cu mândrie și l-a pus în spate, pe lângă pachețel și cele mai îndrăgite jucării, a îndesat și o mulțume de dorințe, vise și promisiuni. S-a acomodat imediat, n-a vărsat o lacrimă când a intrat în clasă, tânjise după compania copiilor așa că, zile la rând, s-a bucurat cu toată puterea lui de ea.
După două săptămâni însă, tot entuziasmul s-a stins. Brusc, drumul până la grădi a devenit un calvar, iar în clasă intra numai după rugăminți insistente și cu ochii în lacrimi. Era mut la orice întrebare, refuza orice discuție despre ce se întâmplă în clasă. La prânz, mama asculta consternată toate criticile doamnei și, în tot ce auzea, nu regăsea nicio fărâmă din copilul care așteptase cu atâtea emoții să înceapă școala. La un moment dat, într-o dimineață, n-a mai putut fi convins cu nimic să iasă din casă. Nici în a doua, nici în a treia. De ce? Muțenie totală. Părinții au avut însă inspirația să ceară ajutorul unui psiholog. De la el au aflat că, de fapt, copilul nu distingea toate culorile și desena cu mâna stângă. Iar educatoarea, pentru că niciodată nu a încercat să afle de ce făcea anumite lucruri altfel decât ceilalți copii sau cum ”ordona” ea, l-a catalogat drept ”încăpățânat”, ”prea alintat”, uneori de-a dreptul ”nesimțit”. Iar reproșurile acestea i le arunca direct în față, pe un ton ridicat, în prezența celorlalți copii. Iar aceștia, pentru că doamna îl tot dădea exemplu ca fiind ”coleg problemă”, ușor-ușor s-au distanțat el.
Cu o zi înainte de dimineața în care pur și simplu n-a mai acceptat să meargă la grădi, pentru că desenase ursulețul albastru și depășise mai mult decât de obicei conturul (i-a spus psihologului că ursulețul s-a simțit singur și și-a dorit să îl așeze într-un loc plin de mure), doamna l-a lovit cu rigla la palmă și l-a pedepsit ținându-l 2 ore la colț. La colțul rușinii!
Sunt ani de când am auzit povestea aceasta (pe la începutul anilor 2000). Dar, în ciuda tuturor anilor, nu există clipă în care să aud/citesc/vorbesc despre educație și să nu îmi amintesc de ea. Mai ales vara, după examenele naționale, niște testări șablon, în care vezi orice mai puțin creativitatea, abilitățile, personalitatea elevului. Testări la care pur și simplu trebuie să respecți ”conturul” și să iei notă la fel de mare, fie că mai departe vrei să urmezi muzica, desenul sau dansul, fie medicina, geografia ori informatica.
Ce am scris mai sus poate fi povestea oricăruia dintre copiii noștri, generații întregi cărora le tot tăiem aripile. Și ursulețul poate fi mov, roșu, galben. De fapt nici nu e musai să fie ursuleț. Poate fi chiar un cer verde sau o pădure indigo. Imaginația copiilor nu are limite. Școala românească însă, da. Și puțini sunt dascălii, chiar și după 20 de ani de la întâmplarea aceasta, care apreciază și încurajează inițiativa, viziunea, creativitatea. Mulți (la modul figurat, desigur), încă folosesc rigla și colțul. Important pentru sistem e să nu se iasă din tipare!
Pentru că după asta lucrează sistemul românesc de învățământ: conturul/ tiparul/ șablonul. Unul mediocru, trasat strâmb de oameni mari și strâmbi, unul care uniformizează inteligențe și talente. Un sistem încremenit în timp, în care copiii se simt ca niște piese de oțel strânse la maximum între cuțitele unui strung ce se rotește plictisitor în jurul aceleiași axe. Niște piese de oțel care, dacă, la final, se constată că “au abateri”, sunt puse la colț și încadrate fără remușcări în categoia ”rebuturi”. Căci, cu 60, 70 % promovabilitate, uzina consideră că și-a făcut treaba și merge mai departe.
