Urăşte ghiozdanul, întotdeauna mult prea greu pentru trupul ei firav şi, mai ales, urăşte să îl care în fiecare dimineaţă 2 etaje, parcă interminabile. Urăşte zilele în care are multe ore. La început i se întâmpla să mai moţăie la prima, acum se simte complet învinsă la ultima. Urăşte, însă, cel mai mult, după-amiezile. Lecţiile sunt întotdeauna atât de multe şi-i rămâne atât de puţin timp pentru ea! După două luni de şcoală, încercănată şi apatică, deja i s-a făcut un dor nebun de grădi. De păpuşi, de jocurile şi plimbările prin parc. Ieri i se făcuse un dor cumplit de role, oare o mai şti să facă piruete? N-a mai încercat de 2 luni. Şi asta pentru că trebuie să înveţe. Părinţii îi reamintesc acest lucru în fiecare zi, doamna, de asemenea. Are "căpuşor bun", trebuie să ţintească performanţa. Ce-o fi aia!? Nu prea înţelege bine ce înseamnă. Ştie doar că trebuie să înveţe mult şi asta i se pare deja o povară. Şi nu e singura care simte acest lucru.
Din păcate, mii de alţi elevi, de vârste mai mici sau mai mari, se află în situaţii asemănătoare. Şcoala românească de astăzi, fie că vrem să recunoaştem, fie că nu, este o povară pentru copiii care vor să înveţe. Şi, raportat la puterea lor de a acumula cunoştinţe, de a se concentra, e la fel de greu şi în ciclul primar, şi la gimnaziu, şi la liceu. Ce-i drept, cei mici ne stârnesc mai uşor mila. Dar am întâlnit deseori elevi din clase mari, cu dosare doldora de performanţe, care se simt frustraţi, exploataţi, uneori chiar învinşi de sistem. Un sistem conceput în jurul elevului, dar în care, tocmai el, elevul, contează cel mai puţin. Am întâlnit deseori elevi cu rezultate foarte bune, care vorbesc de ele ca despre o povară. O povară pe care, uneori, le e teamă că nu vor fi capabili să o ducă până la sfârşit. Se simt copleşiţi de volumul mare de cunoştinţe pe care trebuie să le asimileze, asta deşi ştiu clar ce drum vor urma în viaţă şi, la fel de clar, că prin ceea ce vor face în viitor, nu le vor folosi niciodată. Se simt copleşiţi de numărul mare de materii pe care trebuie obligatoriu să le parcurgă, şi nu oricum, ci temeinic. Pentru că, începând cu clasa a V-a, fiecare notă contează. Se simt copleşiţi de complexitatea din ce în ce mai mare a subiectelor. Nu o dată am auzit copii vorbind despre subiecte (şi, repet, mă refer la copii care pot şi vor să înveţe), la teze, examene, diferite lucrări, că sunt atât de dificile şi cu "capcane", încât parcă au drept scop nu evaluarea cunoştinţelor elevilor, ci demonstrarea inteligenţei celor care le concep. Şi că este aşa o demonstrează rezultatele din ce în ce mai slabe care se obţin în învăţământul românesc.
Revizuirea programei şcolare şi a manualelor, aerisirea orarului, libertatea elevilor în a-şi alege materiile din curricula opţională (nu în funcţie de cum trebuie profesorul X sau Y să îşi completeze norma), crearea unui sistem de învăţământ în care prioritar să fie elevul, asta mă aşteptam să rezolve, în primul rând, noua Lege a educaţiei. Dar în toată nebunia creată în jurul ei, nimeni n-a scos un cuvânt despre astea. Asistăm şi acum, ca de fiecare dată, de altfel, când apare o astfel de iniţiativă, la certuri interminabile între politicieni, miniştri, sindicate, la negocieri în mare parte de ordin financiar, la un fel de luptă care pe care, o luptă în care elevul are un singur rol: de simplu spectator.
Un spectator care, iată, atunci când se simte copleşit, nu se sfieşte să spună: "Urăsc şcoala!".
