Posed diplomă. Solicit funcţie şi mărire de salariu

La început, în primul an de după absolvire, după atâta matematică, fizică şi chimie, după atâtea nopţi petrecute scriind proiecte, nu doream decât să dorm, să merg la munte şi la mare şi să citesc zecile de cărţi pe care le tot amânasem în ultima vreme. Mi se părea prea mult şi prea repede să reîncep stresul examenelor, sesiunii, pentru că, să fie clar, în primii ani de după revoluţie, la stat sau la privat, la zi sau la FF, încă se făcea carte. Apoi, după câţiva ani, universităţile particulare au împânzit oraşul. Şi dintr-odată unde te duceai, unde te uitai, nu dădeai decât de studenţi. Foşti amici, foşti colegi, vecini sau simple cunoştinţe, care înainte de '89 nici măcar nu se încumetaseră să dea o admitere, erau acum, care mai de care, studenţi la tot soiul de specializări moderne: management, marketing, ştiinţele comunicării, relaţii cu publicul, mediu, ca să nu mai spun de drept sau finanţe. Toate angajatele din băci, din instituţiile publice, din marile firme private, chiar şi cele cu liceul terminat de 10 - 20 ani, toate erau studente, unele "cu japca" trimise de şefi, sub ameninţarea pierderii postului - înţelegeri tacite între şefi, ai instituţiilor şi ai universităţilor, care, pentru a putea funcţiona aveau din start nevoie de un anumit număr de cursanţi. A făcut cine a vrut şi cine nu a vrut facultate la Brăila. La un moment dat, circula şi o glumă, să nu te duci la cumpărături în sesiune, marţea şi joia, de la 4 la 6 după-amiaza. Toate magazinele de pe Republicii puneau lacătul, vânzătoarele mergeau cu turma la examen.

Prin '95, când am încercat din nou să mă gândesc la continuarea studiilor, o întîmplare mi-a spulberat visele. M-am întâlnit cu un fost coleg de generală, "bufonul şcolii", care pînă în '89 abia reuşise să termine 10 clase şi o profesională, şi pe care îl ştiam zugrav sau instalator. Acum era masterand la drept. Mi-a povestit cum după revoluţie terminase liceul la seral, "3 într-unu", îşi dăduse licenţa în management, se înscrisese la masterat şi în toamnă începea şi a doua facultate. Logic, plin de ifose dădea ochii peste cap şi îmi explica că este implicat foarte serios în politică şi că are şanse mari să devină director la nu ştiu ce instituţie. Mă uitam cum din băiatul bleguţ dar de gaşcă de altădată nu mai rămasese decât un morman de haine de firmă şi un miros fin de parfum "ultimul răcnet". Şi un tupeu fantastic. Am simţit o mare dezamăgire, simţeam cum asemenea specimene compromit, pângăresc ideea de student, de absolvent de studii superioare, de intelectual. Şi m-am întrebat, atunci, în cel mai sincer mod cu putinţă, are sens să le îngroş rândurile? Şi am zis, cel puţin momentan, categoric nu.

Numai că trecerea anilor nu a rezolvat în niciun fel lucrurile. Numărul centrelor de învăţământ la distanţă a crescut considerabil, calitatea actului de învăţământ a scăzut vizibil. Vinovat: statul, care a încurajat această practică mediocră şi obscură, prin tolerarea ei, dar şi prin oferirea unor avataje teribile propriilor angajaţi posesori de asemenea diplome. Pentru că buba aici este, o astfel de diplomă, cu valoare extrem de mică în sistemul privat, căpăta o importanţă covârşitoare în mâinile unui bugetar. Acum, fostul meu coleg e doctor în nu ştiu ce ştiinţe, persoană publică.

Să fie clar, nu am nimic cu universităţile private, în toată lumea există, sunt universităţi de renume, în care studiază cei mai valoroşi studenţi din întreaga lume. Nu asta e problema, ci modul în care românul a înţeles notiunea de învăţământ privat: fabrici de diplome obţinute pe bani, cu efort minim. Bine, nici cu învăţământul de stat nu mi-e ruşine acum, vezi scandalurile izbucnite în ultimii ani cu diplome false emise de prestigioase universităţi, sau extinderea specializărilor fără discernământ, ca de exemplu facultate de medicină la Galaţi - să fim serioşi! În general, învăţământul românesc are mari probleme. Iar ceea ce a încercat să facă ministrul Educaţiei cu "Spiru Haret" ar fi putut fi un prim pas spre normalitate. Acum nu ştiu exact cum se va finaliza această dispută. Ideea e însă, că lucrurile clar nu mai pot continua aşa. Şi nu e vorba doar de "Spiru". Să fim cinstiţi, întreg învăţământul superior românesc, de stat sau privat, are nevoie de o reformă din temelii.