„Vă tai!”. „Bag cuţitul în voi!”. „Astăzi vreau să omor!”. „Azi omor un poliţist!”.
Ameninţările acestea s-au auzit, în dimineaţa zilei de 21 septembrie, în zona Gării CFR Brăila, la o oră de trafic intens. Protagonistul, un boschetar cu creierii zdrobiţi de prenadezul inhalat ani în şir, extrem de agitat şi înarmat cu un cutit, pe care-l flutura în stânga şi-n dreapta.
Ţipete, panică, zeci de oameni privind îngroziţi „lupta” aparent absurdă dintre un nebun şi şase poliţişti ajutaţi de câţiva civili curajoşi. Şi spun absurdă, deoarece, cu riscul de a părea caraghioşi şi total nepregătiţi să facă faţă unui asemenea atac, poliţiştii s-au limitat minute bune doar la a-l fugări sau a se lăsa fugăriţi de drogat. Iar ca ridicolul să fie complet, într-un final, după ce l-au încolţit, de hac să-i vină tot un civil, cu o coadă de greblă.
Din toată întâmplarea aceasta, poliţiştii au ieşit cu imaginea şifonată, părând complet incapabili să gestioneze o situaţie de criză. Mai ales dacă-i comparăm cu super-poliţiştii din filmele de acţiune, care doar cu muşchii din dotare doboară de unii singuri câte o întreagă armată de infractori. În filme. În realitate însă, acţiunile poliţiştilor decurg cu totul altfel, mai ales ale poliţiştilor români, încorsetaţi de legi şi protocoale. Reguli cu atât mai restrictive, cu cât incidentul se petrece într-un loc public şi există riscul ca, din greşeală, cetăţeni nevinovaţi să devină victime.
Acum, la faţa locului, ochi în ochi cu infractorul, câteodată conştient, câteodată instinctual, poliţistul se poate abate de la reguli. Îşi asumă, însă, conştient sau nu, nişte riscuri. Câteodată, îşi riscă viaţa – inutil, căci istoria a demonstrat că moartea unui poliţist oricum nu schimbă nimic -, alteori, cariera. Şi sunt zeci de cazuri în care, deşi prin acţiunile lor au evitat tragedii, ulterior au fost nevoiţi să dea explicaţii din boxa acuzaţilor, ba chiar să suporte sancţiuni. Ce e în România un poliţist în faţa unui infractor care-şi permite un avocat beton! Nimic. Căci, în România, poliţiştii nu sunt apăraţi. Nici de lege, nici de şefi, nici de regulamente. Acţionează cu dotări precare şi, mai grav, de cele mai multe ori cu teama că, pentru ceea ce vor face vor putea fi traşi la răspundere. De şefi, de legi, de societatea care deseori le e ostilă.
Şi simt nevoia să mă opresc puţin şi să subliniez: discutăm despre poliţiştii integri, nu de cei cu apucături de miliţieni, care se cred buricii pământului şi, din exces de zel, împart bastoane, amenzi, acuzaţii mai mult decât e cazul, nu de cei corupţi. Discutăm de poliţistul normal, care îşi conştientizează locul şi rostul în societate şi acţionează în consecinţă. Un poliţist normal, exact ca oricare dintre cei şase de care aţi făcut atâta băşcălie că s-au lăsat fugăriţi de drogatul de la gară.
Acum, la rece, vă întreb: cu ce au greşit poliţiştii aceia? Că n-au folosit pistolul, aşa cum aţi sugerat cei mai mulţi dintre voi?! Să fim serioşi, la câţi oameni erau acolo, la ce tensiune şi vânzoleală, niciun poliţist n-ar fi făcut asta. Să se arunce eroic în faţa cuţitului? Oameni buni, poliţiştii nu-s Chuck Norris! Iar un poliţist tăiat, sau, Doamne fereşte, un nebun şi mai agitat decât era deja, care, încolţit, s-ar fi putut năpusti în mulţime, era tot ce mai lipsea din peisaj. Aşa că l-au înconjurat, l-au forţat să se retragă într-o zonă mai sigură şi i-au pulverizat în nas spray paralizant. Că atât aveau la ei. Noroc cu coada de greblă, cu care civilul temerar, neobligat să respecte protocoale, l-a altoit până l-a dezarmat. Da, sună caraghios, dar, ia să fi avut măcar unul dintre cei şase poliţişti un pistol cu electroşoc. Fără niciun dubiu, acţiunea s-ar fi încheiat în câteva minute, cu happy- end. Exact ca-n filme.
Dar, în România, viaţa bate orice film, iar poliţiştii români abia primesc câte-o pipetă de benzină, de unde dotări moderne! De unde bani de pistoale cu electroşocuri, când nu-s fonduri nici măcar pentru cheltuieli din categoria “banale”. Îmi povestea, la un moment dat, un poliţist, că vine inclusiv cu coli de scris de acasă.
Cam asta e Poliţia Română, cu asta se confruntă, în afară de infractori, poliţiştii români. Aşa că, înainte de a da cu ei de pământ că nu acţionează ca nişte veritabili “pui de lei”, ar fi bine să luam în calcul şi care le sunt drepturile şi dotările. Căci, e greu, totuşi, să fii erou, când pleci la luptă cu mâna goală şi bocancii scâlciaţi. Şi e şi mai greu s-o faci pe Walker poliţist texan, când ştii că legea nu te apără.
