În fiecare lună, administraţia locală plăteşte peste 220.000 euro (1 milion de lei), venitul minim garantat pentru circa 5.000 de persoane. Pentru unii dintre ei, pe bună dreptate. Pentru unii. Pentru alţii însă - şi aş îndrăzni să spun mult prea mulţi -, oameni tineri, în putere, numai buni de muncă, plata asta reprezintă, de fapt, bani cheltuiţi aiurea de la buget, cu un interes precis din partea autorităţilor: obţinerea unor beneficii electorale. O plată infimă ce-i drept, dar care asigură, totuşi, un trai la limita subzistenţei. Aparent! Căci, dacă mai adaugi şi alte beneficii ce decurg automat din calitatea de asistat social – diverse ajutoare, subvenţii ori scutiri – ajungi categoric la concluzia că nu-i chiar aşa naşpa să depinzi de mila publică fără să oferi nimic în schimb. Să depinzi, impropriu spus, mai degrabă să-ţi suplimentezi veniturile, căci, să fie clar, tupeiştii ăştia de care tot vorbim că încasează pomana statului pe nedrept, nu din asta trăiesc. Staţi într-o zi la coadă la fisc, unde cetăţenii de rând îşi plătesc taxele şi impozitele, şi în următoarea la Direcţia de Asistenţă Socială, unde se depun diverse cereri de ajutoare. Urmăriţi doar atât: la ce fel de telefoane răspund şi unii, şi alţii. Căci, dacă v-aş mai ruga să observaţi şi cam ce aur se etalează la cele două cozi, deja v-aş scoate din sărite. Şi nu asta vreau.
Vreau în schimb să vă reamintesc faptul că, în acest oraş în care mare parte din cei 220.000 euro se duc lunar pe plata paraziţilor social, nu se găsesc câteva mii de euro pentru performanţă. Adică nişte bani din care să se umple cu apă un amărât de bazin al unui liceu cu program sportiv şi să se asigure o temperatură normală pentru desfăşurarea antrenamentelor. În total, pe un an întreg, cam 720.000 lei, adică mai puţin decât cheltuiala cu venitul minim garantat pe o lună. Atenţie!, vorbim de un bazin care, de decenii încoace, a adus atâta aur Brăilei că şi-ar fi putut, ipotetic vorbind, polei şi acoperişul şi pereţii, nu să stea an de an cu securea deasupra, că cedează structura de rezistenţă, că se desprinde tavanul, că nu-s bani pentru întreţinere etc. Ca să nu mai spun că, de câţiva ani încoace, nu e vară să nu fie nevoie să se încarce bazinul descoperit, nu e toamnă să nu fie nevoie să se încarce bazinul acoperit şi să nu ne lovim de aceeaşi şi aceeaşi problemă - nu sunt bani pentru factura la apă. Dar e bine!, câtă vreme CUP Dunărea este printre cele mai tari afaceri locale, cu profit de milioane de lei anual... ce contează că nişte campioni sunt nevoiţi să renunţe la competiţii, că nişte copii, câteva sute, care au ales special această şcoală pentru orele de înot, trag targa pe uscat prin vestiare.
Nu ştiu, habar n-am ce spune legea, dar chiar nu există nicio soluţie?! Nu ştiu... o furnizare de serviciu cu plata ulterioară (când s-o trezi ministerul) fără penalizări, o încărcare de bazin benevolă, aşa din partea comunităţii, că n-or seca ţevile de CUP, Dumnezeule!, de la câţiva metri cubi de apă. De altfel, pentru umflat facturi, majorări de preţ, inclusiv pentru apa de ploaie, se găseşte întotdeauna un cap luminat care să ne explice cadrul legislativ.
Mă rog, bine că la fiecare hop ştim să ne dăm de ceasul morţii că ne pleacă valorile! Păi, să plecaţi, copii, unde vedeţi cu ochii! Oraşul acesta nu vă merită. Noi, adulţii care-l populam, nici atât. Nu facem nimic pentru voi, nici măcar să ne revoltăm când vedem câtă nedreptate vi se face. Ştiţi, astăzi, dacă Diana Mocanu - da, acea Diana Mocanu care la Sydney a uimit o lume întreagă cu performanţele sale - ar vrea să înoate, practic ar trebui să dea 20 lei/oră, sau cât o mai fi acum tariful, la RaAy. Pur şi simplu mi-e jenă, ca să nu spun scârbă!
Şi nu e vorba doar de înotători. Brăila nu ajută şi nu încurajează în niciun fel excelenţa, fie că e vorba de performanţă artistică, sportivă şi chiar şcolară. E prea ocupată cu încurajarea nonvalorilor şi a nemuncii. Şi asta pentru că, oficial, suntem un judeţ sărac. Atât de sărac, încât agricultorii se plâng că nu găsesc în plin sezon muncitori pentru 100 lei/zi plus două mese. Atât de sărac, încât, dacă pentru sute de locuri de muncă nu se găsesc doritori, pentru altele se dau şpăgi de sute, chiar mii de euro. Atât de sărac, că avem printre cele mai mari preţuri la medicamente din ţară, în ciuda faptului că din trei spaţii comerciale două sunt farmacii. Atât de sărac, încât dacă la 10 seara ai rămas fără pâine, n-ai de unde s-o cumperi, dar găseşti deschise non stop zeci de săli de pariuri sportive sau jocuri de noroc. Ca să-l parafrazez pe Liviu Dragnea: „Cam ăştia suntem, cam aici am ajuns!”.
