Poate veți spune că ce se întâmplă este foarte departe, că nu vă afectează în niciun fel viața de zi cu zi, că pur și simplu nu are de ce să vă intereseze. Este doar o poveste tragică a unei țări aflate la peste 5.000 km distanță și atât. Apoi, avem noi destule probleme, ale noastre, ce-ar mai fi să ne mai facem griji și pentru problemele altora.
Privită la rece, povestea poate fi și așa. Realitatea însă este mult mai complexă și mai dură. În infernul din Afganistan, omenirea se va întoarce cu sute de ani în urmă. Și ar fi dureros să nu ne pese, mai ales că suntem o nație care a plătit cu sânge visul de libertate al acestor semeni atât de greu încercați.
În memoria celor 27 de militari români care și-au pierdut viața în Afganistan, din respect pentru cei peste 200 (inclusiv brăileni) care au fost răniți și din considerație pentru cei 32.000 (inclusiv brăileni) care misiune după misiune au fost camarazi cu moartea, fiecare victorie talibană ar trebui să ni se înfingă direct în inimă, ca un stilet. Cu atât mai adânc, dacă ești femeie, ori tată de fată, ori frate bun. Din omenie și empatie cu poporul afgan, din grijă pentru viitorul femeilor afgane, tragedia aceasta e una a umanității, nu a unei țări. Pentru că, în viața de zi cu zi, pentru intelectuali și disidenți victoria talibană va însemna închisoare sau moarte, pentru femei - indiferent de vârstă, pregătire ori statut social - întoarcere la sclavagism. Aceste prime declarații, cu apel la calm și promisiuni de înțelegere și colaborare, nu-și găsesc ecou în stradă, unde mii de afgani înspăimântați de ce ar putea să urmeze caută cu disperare refugii. Scene cu adevărat dramatice, la granițe sau în aeroporturi, arată adevărata dimensiune a fricii sau a disperării. Iar aceasta este o altă problemă care nu ne poate lăsa impasibili.
Criza refugiaților începută în 2015 va trece curând într-o nouă etapă, una care va copleși Europa și în fața căreia România va trebui să fie pregătită. Comisia Europeană estimează că aceasta ar putea genera un val de peste 5 milioane de afgani care vor fugi din calea talibanilor și de aceea recomandă crearea de coridoare umanitare și centre de deportare, precum și revizuirea legislației europene în materie de migrație și azil.
Scriu toate acestea amintindu-mi câte controverse a stârnit în urmă cu 5 ani criza refugiaților și cu câtă reticență a fost primită la Brăila ideea de a organiza un centru de găzduire. Galați a avut și viața orașului nu a fost cu nimic bulversată. Ba chiar, unii dintre refugiații din Galați au avut (și probabil încă mai au ) slujbe în Brăila. N-am auzit de vreun incident. De aceea, astăzi, când istoria se repetă, mă gândesc că am putea fi și noi mai bine pregătiți. Și nu organizațional sau financiar ci, mai degrabă, emoțional - să înțelegem drama prin care trec acești oameni și, când va veni vremea, să ne comportăm creștinește. Nu vă cere nimeni să-i primiți în casă, dar, ca în pilda Bunului Samaritean, încercați măcar să le faceți cât mai ușor traiul într-un ”han”.
