Din gospodăria lui Neniţu n-au lipsit laptele proaspăt de vacă şi porcul sacrificat de Crăciun. În grădina lui, roşiile au crescut zemoase şi dulci, iar în butoaie i-a fiert mereu vinul înainte să dea prima brumă de toamnă. Între timp, a îmbătrânit şi munca la câmp îl sleieşte de puteri în câteva minute, dar nu se lasă, tot vrea să-şi ştie pământul semănat şi nutreţul pentru vite adus în bătătură. Doctorii i-au zis să se liniştească şi el nu-i ascultă, nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate, fiindcă asta e firea pe care i-au scris-o în gene moşii lui.
Acum, Neniţu şi alţii din generaţia sa au ajuns specie pe cale de dispariţie. Ei n-au habar ce înseamnă asta, dar îi doare când văd cum terenurile rămân pârloagă, iar puţinii tineri rămaşi în sat nu mai ştiu nici de popă şi nici de învăţător şi îşi beau minţile în cârciumi, cu bani luaţi din fier vechi furat. Neniţu şi cei ca el nu înţeleg ce fel de economie capitalistă e asta, când ţara se duce de râpă. Cu nedumerire adunată în priviri, ţăranii autentici se pregătesc să meargă la Dumnezeu, iar odată cu ei o lume întreagă, o lume ce-şi avea rădăcinile înfipte în seva sănătoasă a pământului, se pregăteşte să dispară.
Citeste blogul lui Florentin COMAN
