Pentru absolvenţii de clasa a VIII-a, greul a trecut, nu şi aşteptarea. Notele mari de la vârful ierarhiei încă generează emoţii. Calculele, anul acesta, nu sunt deloc simple, lupta pentru specializările de top din liceele de elită pare, parcă, mai dură ca niciodată.
Nu vreau să dau apă la moară cârcotaşilor, că anul acesta corectorii au fost mai indulgenţi, că subiectele au fost mai uşoare că..., că..., că... Înainte de a face orice comentariu, gândiţi-vă prin ce taifun emoţional au trecut copiii aceştia în ultimele luni, în ce conjunctură s-au pregătit şi au susţinut examenul, ce suport le-a oferit şcoala şi societatea şi abia apoi judecaţi. Din punctul meu de vedere, sunt o generaţie de învingători care merită toată stima. Felicitări, copii! Felicitări părinţilor voştri!
În mod normal, aş fi continuat, felicitări dascălilor voştri! Am o reţinere însă. “Exprimarea nefericită” a secretarului de stat responsabil cu învăţământul preuniversitar, Luminiţa Barcari (un copil care învaţă la şcoală, nu neapărat cu meditaţii, ar fi putut să ia 5 - 6 rezolvând aceste subiecte), mă îndeamnă la prudenţă. Pentru că, dincolo de afrontul pe care l-a adus întregului corp didactic, “gura păcătoasei” a spus un adevăr arhicunoscut, doar ascuns nedibaci sub preş de oficiali atâta amar de vreme – industria meditaţiilor.
Să fie clar! Nu vreau să cad în păcatul generalizării, ştiu prea mulţi profesori dedicaţi meseriei şi copiilor, care fac adevărate minuni la clasă. La fel cum ştiu şi profesori care dorm la ore, dar acasă n-au timp nici de-o cafea, aşa una în alta au planificate meditaţiile. De asemenea, cunosc profesori care lucrează cu copiii în particular doar pentru a desăvârşi ceea ce fac la clasă, dar şi profesori care nici acasă, nici la şcoală, nu dau doi bani pe nimic. Ce mai, câte bordeie, atâtea “obiceie”, abordări şi comportamente!
Dar asta nu schimbă realitatea, şi anume că şcoala e complet scăpată de sub control, că gradul de dificultate la toate materiile, dar în special la cele de examen, a crescut constant, exact ca numărul de copii dintr-o clasă şi că, Dumnezeu pe pământ de ar fi un dascăl, n-ar avea cum să-şi facă bine treaba, când toată materia curge pe foarte repede înainte. Concret, sunt multe obiecte, cu conţinut din ce în ce mai complex, sunt lecţii de importanţă covârşitoare pentru care programa nu alocă decât 2, maxim 3 ore, sunt clase supraaglomerate, programul e supraîncărcat, examenele tot mai artificiale şi aş putea continua la nesfârşit... Un nesfârşit care nu face decât să genereze tot mai mult nevoia de meditaţii în particular.
De aceea sunt părinţi care caută meditatori chiar din clasele primare. Pentru că, vă spun din experienţă, dacă tu, părinte, nu ai timp sau capacitate să te ocupi serios şi susţinut de copil, oricât de inteligent şi silitor ar fi acesta, oricât de dăruit profesiei ar fi cadrul didactic, undeva pe drum îl pierzi. Şi cum mulţi părinţi suntem în situaţia de a nu avea timp, mai întâi, iar apoi cunoştinţele necesare pentru a-i ajuta, profesorul meditator, a devenit, cumva, pilonul de sprijin al întregului eşafond copil-şcoală-familie.
Asta nu înseamnă însă că este corect şi normal ce se întâmplă, ci e doar o reacţie disperată la o situaţie de fapt. O situaţie creată şi întreţinută cu bună ştiinţă de factorii decizionali din Ministerul Educaţiei care, închizând ochii, şi-au ascuns ani de zile neputinţa şi nepăsarea. Iar acum, sistemul este atât de înţepenit, încât doar o reformă radicală, din temelii, i-ar putea opri, sau măcar încetini, decăderea.
Nu se va întâmpla însă prea curând... o asemenea schimbare, care ar trebui să taie efectiv în carne vie, este greu de asumat, politic în primul rând. Aşa că, păstrăm aparenţele, criticăm sau felicităm la grămadă copii, părinţi şi dascăli şi, după ce ecoul celei mai recente testări naţionale se stinge, ne reîntoarcem la vechea orânduire şi cunoscutele cutume. Şi uite aşa, piaţa meditaţiilor se consolidează şi îşi creşte nejustificat preţurile, ridicându-se la rang de normalitate, recunoscută public şi oficial, şi se înfige tot mai adânc în sistem, ca o căpuşă, una din ce în ce mai greu de suportat de copii (fizic) şi întreţinut financiar de părinţi.
