De la o tarabă din preajmă a cumpărat două gecuţe, două perechi de adidaşi, a încărcat o plasă cu alimente şi s-a oferit să-i ducă acasă. La început s-au codit. Şi ar fi vrut, şi n-ar fi vrut să urce în maşină. La întrebări răspundeau evaziv, ba că n-au mamă, ba că au, dar e foarte bolnavă. Ba că n-au tată, ba că au, dar e plecat la muncă. Ba că învaţă după-amiaza, ba că, deşi şi-ar dori, nu prea merg pe la şcoală pentru că nu au cu să se îmbrace. Într-un final, omul a reuşit să le câştige încrederea şi au pornit spre casă. Nu era departe. Au oprit în dreptul unei uşi mari, scâlciate. Copiii au păşit timid în interior şi şi-au strigat tatăl. I-au spus ceva în şoaptă şi s-au retras. În prag şi-a făcut apariţia un om înalt, bine făcut şi bine aghezmuit, iar în spatele lui, o femeie cu un bebeluş în braţe. L-au întrebat răstit ce vrea, iar el le-a răspuns, "Să vă ajut!". L-au invitat înăuntru, binevoitori dintr-odată. Prin casă mai mişunau vreo trei ţânci. Omul le-a spus că este patron şi că e dispus să ofere un loc de muncă şi sprijin. Bărbatului i-au sticlit ochii. "Ce condiţii ne oferi?", a întrebat, însă. "Păi, în primul rând nu mai trimiteţi copiii la cerşit şi îi lăsaţi la şcoală, iar pentru început, salariul minim pe economie, pe ce meserie ai tu. Dacă e bine şi te descurci, negociem", i-a răspuns. "Fac orice, n-am o meserie, mă pricep la toate. Da' pentru 6 milioane pe lună, io nu mă dau jos din pat dimineaţa, să fie clar! Păi, ce-s nebun!? Cu alocaţiile, cu ce ajutoare am de la Primărie şi cu ce haleală aduc ăştia din piaţă, mă descurc fără să fiu sclav la nimeni. Iar şcoală, ce le trebuie şcoală?! Le ajunge şcoala vieţii, că doar n-am să-i fac ingineri!".
Ascultându-i, zilele trecute, pe deputaţii din Opoziţie, imediat după adoptarea Legii Asistenţei Sociale, mi-am amintit dintr-o dată povestea aceasta. Şi m-am gândit că "domnul" în cauză este unul dintre cei 1,8 milioane de români care trăiesc din banii statului, adică ai noştri, deşi nu sunt bolnavi, n-au niciun handicap şi nici vârstă pentru pensionare. Adică oameni tineri, în putere, dar pentru care salariul minim pe economie nu reprezintă un motiv suficient ca să-şi pună ceasul să sune dimineaţa. Şi pe ei vrem să-i protejăm?!
Vorbim de milostenie, solidaritate, compasiune, sacrificiu. Da, dar pentru cei care chiar sunt la nevoie. Nu de bestiile puturoase care îşi exploatează copiii, de golanii care locuiesc în vile, dar cer ajutoare pentru căldură, de cei care primesc sprijin pentru că sunt orbi, ciungi, schiopi, dar conduc bine-mersi maşini luxoase. Aşa e, banii din furturi, tâlhării, cerşit, proxenetism, înşelăciuni, nu sunt înregistraţi la fisc, dar huzurul în care trăiesc se vede. Vecinii, prietenii, cunoştinţele l-au văzut, dar nu şi funcţionarii corupţi, care au semnat şi gata. Ce, ori dădeau de la ei!? Aceiaşi funcţionari care, atunci când s-a strâns chinga, au trecut în extrema cealaltă, excluzând la grămadă, chiar şi persoane ce ar fi trebuit să beneficieze de mila noastră pe bună dreptate.
E clar, sistemul de asistenţă socială din România este un haos, un sistem injust, pervers, care încurajează nemunca. Cineva, cândva, trebuie să spună STOP! Iar acest act normativ, chiar dacă nu e perfect, ar putea fi un prim pas. Nu de alta, dar sunt milioane de români care, pentru 6 milioane, la ora 6.00 încep deja munca.
Pentru 6 milioane, eu nu mă dau dimineaţa jos din pat!
Până a doua zi, când povestea se repeta. Într-o dimineaţă rece de toamnă, însă, când i-a văzut tremurând în nişte bluziţe subţiri şi cu picioarele în nişte şlapi rupţi, fără şosete, nu a mai rezistat. Avea acasă doi copii, cam de aceeaşi vârstă, cum să rămână indiferent?
