I-am întâlnit pentru prima oară pe la sfârșitul anilor '70, începutul anilor '80. Îmi amintesc doar că eram în școala primară. Iar de atunci, an de an, până am intrat la facultate, i-am reîntâlnit în fiecare vară. Erau pensionari olandezi, oameni absolut obișnuiți, din pătura medie, care, în fiecare an, făceau un tur al Europei și în cadrul acestuia poposeau pentru o săptămână în stațiunea Lacu Sărat. Iar noi, cei de la Ansamblul ”Valurile Dunării”, aveam misiunea de a le face șederea cât mai plăcută. Organizam spectacole, ne jucam împreună, cântam, dansam, spuneam povești și le arătam împrejurimile. S-au legat prietenii frumoase, după revoluție, colegii mei chiar au fost în Olanda de câteva ori și au fost găzduiți de acești turiști pe care îi cunoscuseră la Lacu Sărat.
De ce mi-am amintit de ei? Pentru că, în ”întunericul” acelor vremuri, oamenii aceștia au fost ”lumini” ale copilăriei și adolescenței mele. Da, erau pensionari (majoritatea), dar păreau atât de tineri! Veseli, frumoși, cocheți, puși pe distracție, într-o contradicție totală cu imaginea tuturor pensionarilor români pe care îi cunoșteam – albiți, ridați, deseori morocănoși, obosiți. Nu știu dacă aveam 10 ani, dar, fascinată de ei, mi-am promis solemn că eu voi fi o pensionară drăguță, cochetă, veselă, un călător neobosit.
Revoluția și Marea privatizare au schimbat profund tipologia pensionarului român, care, aproape peste noapte, a devenit tânăr - ce-i drept, în multe cazuri, revoltător de tânăr, dar sărac, nervos și bolnav (fizic, psihic, emoțional). Au fost ani grei, dar în care mi-am promis, pentru a doua oară, că, indiferent cum vor fi vremurile, eu voi fi o pensionară drăguță, cochetă, veselă. Și voi călători mult, ca să câștig, măcar pe ultima sută de metri, tot timpul în care am muncit și 10-12 ore pe zi, foarte mulți ani 7 zile din 7.
Ei bine, astăzi, iată-mă în ultima parte a carierei. În doar câțiva ani, aș putea ieși la pensie. Mi-au dispărut de mult din cap fițele cu veselia și cochetăria, dar, mai ales, cutreieratul. Din ce îmi arată calculatorul de pensii, să fiu sănătoasă să-mi pot plăti întreținerea. Și atunci... Știți câte întrebări îmi vin acum în minte și câte regrete... Citesc și nu îmi vine să cred cu câtă nonșalanță mai împing un pic vârsta de pensionare, mai adaugă niște clauze și criterii astfel încât banii cuveniți după atâta amar de vreme să fie cât mai puțini!
Trecând peste amenințarea decrețeilor, care, spun diriguitorii acestei țări, vor duce în colaps sistemul de pensii, mesajul final este: nu se mai poate, a crescut mult speranța de viață. Pe bune?! Pentru mai bine de jumătate din populația acestei țări, care speranță, care viață?!
Să fie clar, dacă sistemul de pensii va ajunge vreodată în colaps, vina este a voastră, a celor care prin politici economice proaste, strâmbe, corupte ați transformat viața a milioane de români într-o continuă luptă pentru supraviețuire, ucigându-le, pentru propriul vostru interes, tot ce înseamnă speranță, demnitate, vise, vocații, alegeri. Și tot voi sunteți cei care ați dus în derâdere și dizgrație profesii demne, de importanță covârșitoare pentru starea unei nații. Au fost profesorii, apoi medicii, apoi noi, jurnaliștii. Acum e rândul militarilor și magistraților.
Nu mai înghițiți pe nemestecate ce vă livrează toate hahalerele astea care-și ascund incompetența și furturile țipând ”hoții” în gura mare și aruncând anatema exact asupra celor care ar putea să facă ceva bun și bine. Toate sunt profesii cu multă responsabilitate, ce țin de vocație, de onoare și respect! Sunt profesii grele și de aceea doar pasiunea nu te poate ține legat la nesfârșit.
Nu spun că nu sunt putregaiuri și în interiorul lor, dar nici pe departe la fel de multe ca în grădina lor, a aleșilor și numiților, unde putregaiul este regula. Și oricum, de la a scoate putregaiul la a rade tot, e cale lungă. Așa că tot ce cred că trebuie făcut acum e doar înțelepciune și decență. Altfel, peste câțiva ani o să bocim cu lacrimi de sânge, ca și în cazul profesorilor ori al medicilor: avem nevoie de ei ca de aer, dar ia-i de unde nu-s! Deja în ambele sisteme devenite ”paria” momentului - și în magistratură, și în siguranță și securitate - nu sunt oameni. Gândiți-vă cât durează un proces, pentru că efectiv nu are cine să judece, uitați-vă la școlile militare unde nu se mai dă examen de admitere pentru că nu sunt candidați.
Despre profesia mea, înainte de a țipa în gura mare ce incompetenți sunt jurnaliștii, aruncați-vă un ochi pe grila de salarizare. Apoi, dați la o parte vedetele și putregaiurile și vedeți câți jurnaliști demni mai scriu în țara asta. În rest, să avem pensie lungă! Despre decență, merite și recunoaștere e greu să vorbești când viața îți e decisă de o adunătură de proști.
