Eşti un simplu cetăţean. Angajat, cu un salariu oarecare, cu cheltuieli, cu probleme, cu rate. La un moment dat, Fiscul îşi aminteşte că, în trecut, ai mai avut un job în plus, un salariu, o colaborare, ceva de genul – orice care ţi-a adus nişte bani în plus, pe lângă leafă. „În trecut”- adică nişte ani buni în urmă. Ani în care Fiscul te-a considerat bun platnic. Dintr-odată, însă, eşti scos dator cu niscaiva contribuţii sociale neachitate cine-ştie-cum. O fi fost din vina ta, o fi fost din vina vreunui fost angajator – nu-ţi dai seama şi nici nu mai are importanţă. Nu ştii exact de la ce ţi se trage. Nici nu mai ai la îndemână vreo hârtie prin care să demonstrezi că de fapt ai plătit la vremea aia ce aveai de plătit.
Nu apuci să te dezmeticeşti bine – afli însă din start că ai conturile blocate. Nu un cont, nu doar pentru suma datorată. Toate conturile tale bancare sunt blocate. Asta pe lângă faptul că şi angajatorul este înştiinţat de datoria ta şi obligat să-ţi oprească automat din salariu suma datorată statului. E drept, la nivelul unei treimi din salariu. Dar dacă restul din leafă ţi se livrează în contul bancar de salariu, oricum nu ai acces la el. Banca are însă prioritate la rata care i se cuvine. Aia nu poate fi blocată - ţi se ia automat din cont, indiferent dacă e blocat sau nu de Fisc. Te trezeşti brusc că nu mai ai acces la „cash” pentru niciun fel de cheltuială curentă. Totul se duce la Fisc şi la bancă.
Pus în faţa acestui fapt, ori tratezi cu angajatorul să-ţi dea restul de salariu „în mână”, ca să poţi trăi până la următorul salariu şi până îşi recuperează statul datoria din acea treime oprită lunar, ori plăteşti naibii cât mai repede toată suma către Fisc, ca să scapi de belea. Te împrumuţi şi iei drumul Fiscului: ghişee, cozi, nervi... Achiţi, dar asta nu e tot: tot tu trebuie să alergi şi la bănci, să le dovedeşti că ai plătit, ca să-ţi dea drumul la conturi. Asta pentru că Fiscul ştie să blocheze repede, dar cu deblocatul e mult mai greu.
Oricum ar sta lucrurile, nu scapi. Tu, simplul cetăţean, onest, salariat, cu rate, nu ai nicio scăpare în faţa Fiscului, când a pus ochii pe tine şi ţi-a spus că-i datorezi nişte bani. Dacă tu crezi că ţi i-a luat pe nedrept, n-ai decât să o dovedeşti. Eventual să te judeci cu Fiscul. Nu o faci, că-i mai mare daraua. Bravo, eficienţă maximă! Este exact cum se mai spune prin unele filme americane: „de două lucruri nu poţi scăpa în viaţă: de moarte şi de impozite”.
Şi totuşi, în tot acest context, este greu de înţeles cum ajung unii, persoane fizice, să aibă datorii către Fisc de zeci de mii, sute de mii ori chiar milioane de lei. Cum ajung unii ca Robert Negoiţă, de exemplu, primarul PSD al Sectorului 3 al Capitalei, să acumuleze datorii la Fisc de zeci de milioane de euro şi să fie „nevoie” de o amnistie fiscală pentru el şi alţi vreo mie de indivizi, ca să scape Fiscul de povara unor restanţe pe care cică nu le mai poate recupera? Robert Negoiţă şi ceilalţi or avea conturile blocate? Lui Robert Negoiţă i se opreşte oare automat o treime din venituri? De ce trebuie amnistiaţi de-alde Robert Negoiţă şi nu executaţi până la capăt? Da, înţeleg, sunt nişte năpăstuiţi care au fost păcăliţi să-şi pună pe numele lor fel de fel de firme-fantomă şi s-au trezit datori la stat cu milioane de lei din care n-au văzut nici 0,01%, dar Robert Negoiţă şi mulţi alţii ca el nu intră în această categorie. Ei intră doar în categoria „mai şmecheri decât restul” – cetăţenii oneşti, Fiscul, legea, statul. Pentru că au partid care, din moment ce îşi scapă penalii, de ce nu şi-ar scăpa şi datornicii?
