Regret că trebuie s-o spun, dar, în afară de cei implicaţi în nenorocirile cauzate de inundaţii, nimeni nu simte vreo durere în cot. Nu că ar fi aşa de grav în contextul magistralului cinism cu care România se tot hârjoneşte de vreo 20 de ani, însă treaba asta cu tot românul sufletist începe să plictisească. Pe lângă dragostea neştirbită pentru moartea caprei vecinului, mai există şi un total dezinteres pentru orice altceva în afară de problemele personale. Excepţiile sunt rare şi uimesc. Nu ştiu dacă am dat în toată această perioadă nefericită de trei, patru oameni vizibil marcaţi, care, cu forţa imaginaţiei, să se pună preţ de-o clipă în locul celor rămaşi, pur şi simplu, pe drumuri.
Aş fi trecut peste toată această poveste, ca atunci când trecem pe lângă un stârv aruncat în mijlocul străzii şi ne prefacem că nu l-am văzut, dacă după-amiaza zilei de duminică nu mi-ar fi revelat faptul că Brăila este perfect conectată la realitatea descrisă mai sus. O scurtă incursiune pe faleză m-a făcut să pricep trei lucruri: a) nicicând Brăila nu a mai fost atât de înţesată de oameni; b) ceea ce pentru unii e prilej de groază în stare pură, pentru alţii e o bună ocazie de divertisment, amuzament şi ghiduşii năstruşnice; c) doar dezastrele îi mai scot pe brăileni din case. Am asistat, năuc, la fel de fel de moduri prin care voioşia poate fi afişată fără echivoc: un domn în vârstă îşi spăla fericit, cu un săpun de casă, câinele, exclamând în răstimpuri: "Ne răcorim, ne răcorim!"; un tânăr, cu muşchii încordaţi demonstrativ, îşi trecea prin apă iubita, legănând-o în braţe în timp ce ea dădea din picioruşe exact ca-n filmele cu căsătorii de Las Vegas; alţii relatau pasionaţi la telefon cum Dunărea a ajuns până-n terasa Marinarul, dar - ha, ha, ha, să nu crezi! - s-a oprit la fix doi metri, lăsând un loc pe unde să te plimbi; unii, oameni în toată firea, la vreo 60 de ani, au coborât fericiţi dintr-un Mercedes, echipaţi în costume sport nou-nouţe, au dat jos din portbagaj patru perechi de cizme de cauciuc, tot noi-nouţe şi au prins a se zbengui prin apă făcându-şi visători cu mâna, chiuind adolescentin şi slobozind triluri de plăcere, după care au reintrodus cizmele în portbagaj şi au demarat uşor, ca în transă, plescăind de satisfacţie; alţii au intrat de-a dreptul cu maşinile prin apă, jumătate ieşiţi prin geamul portierei, privind duri către ceilalţi, ca şi cum ar fi spus: "Na, fraierilor, că maşina mea poate să meargă şi prin apă!"; iar un bunel simpatic, cu barbă, se plimba cu o bărcuţă cu motor, chicotind pe înfundate de câte ori vreo dametă nu mai ştia pe unde s-o ia ca să iasă la liman. Toate acestea în privirile consternate ale mai multor oameni care nu vedeau niciun prilej de bucurie, niciun divertisment de ocazie şi nicio oportunitate de defilare.
În fine, nu mai spun decât un singur lucru: suntem nişte ne-is-pră-viţi! Căscăm gura cu aceeaşi voluptate şi la circ, şi la apocalipsă. Nu facem diferenţa între ele. E prea obositor şi nu-i distractiv. Realitatea - ca să vezi! - e ca la televizor. Stai în fotoliu, te uiţi la dezastre şi spargi seminţe. Şi, între timp, mai primeşti şi veşti bune. Cristian Diaconescu - având experienţa Externelor - ne-a avertizat că Biroul Permanent al Senatului a respins solicitarea Uniunii Europene de publicare a declaraţiilor de avere ale demnitarilor şi reacţia UE nu va întârzia. În ce va consta aceasta? O, e simplu: ne va tăia tare la bani. Deci, viitorul sună bine. Nimic nu se va schimba şi, în concluzie, vom fi şi în anii următori la dispoziţia naturii, făcându-ne, astfel, prilejuri delicioase de distracţie, dacă avem puţin noroc şi nu ne nimerim chiar noi în vârtej.
