De aproape doi ani, pe cât posibil, când vine vorba despre carne, îmi fac cumpărăturile dintr-un magazin local – prețuri ușor mai mici decât în hipermarketuri, dar, mai ales, un gust aproape ca cel ”de acasă”.
Ferma lor este de porci, dar în magazin aduc și pui, și curcan, și vită, toată carnea din mici ferme din zonă. Plus preparate, fie din carmangeria lor, fie direct de la producători din apropiere, pregătite după rețete ceva mai sănătoase.
De Paștele trecut, am cumpărat inclusiv carne de miel de la ei, un gust perfect, la un preț rezonabil. Duminică, am vrut să repet povestea, dar ... sfertul de miel era 62 lei. Și nici măcar nu era miel românesc – băiatul de la galantar mi-a povestit că, în ultima vreme, prin ferme au tot umblat ”arabii”, care au cumpărat en-gros miei vii ”fără număr”, iar furnizorii lor tradiționali nu și-au mai putut respecta înțelegerea. Însă, pentru că foarte mulți clienți au cerut, au luat și ei ”de unde au mai găsit”, la prețul pe care ”l-au găsit”.
Trecând peste toate acestea, carne de miel se găsește în toate magazinele, întreg, jumate, sfert, organe... să tot alegi. Ideea este însă că prețul mi se pare exagerat... cu toată criza și cu toate scumpirile... 50 – 60 lei pentru un kg de carne mi se pare enorm. Înțeleg, este o delicatesă, dar nu vi se pare că lucrurile sunt cumva scăpate de sub control? Că, dacă te uiți prin magazine, toate par a fi fie delicatese, fie trufandale! Îmi spunea cineva că a văzut în piață 50 lei kg de roșii românești.
De acord, să mai faci agricultură în aceste vremuri este loterie curată, imprevizibilitatea creșterii costurilor de producție, plus capriciile vremii, plus capriciile pieței de desfacere – oamenii aceștia chiar merită tot respectul pentru curajul de a se încăpățâna să supraviețuiască într-un domeniu atât de fragil. Dar... Pentru că există un dar. Iar acesta are legătură cu devălmășia de pe lanțul de comercializare, de lipsa de reglementări privind adaosul comercial, de lipsa unui sprijin real al statului pe lanțul de producție, un sprijin care, însă, să se reflecte în costul final, dar, mai ales, la prețul de raft. Pentru că, la urma urmei, acesta este, teoretic, rostul și rolul sprijinului financiar de stat.
Analizam, zilele trecute, pachetul de măsuri economice și sociale propus de Coaliție - tipic pentru România ultimilor 33 de ani – să ne batem cu cărămida în piept că dăm și ajutăm – dar cum se întoarce în comunitate sprijinul acesta? Ioc! Iarăși numai niște bani (și nu puțini!) cheltuiți pentru supraviețuire. Când mama naibii o să renunțăm la a împărți pește și o să ne apucăm și noi de treabă pe bune: să confecționăm undițe, să învățăm oamenii să pescuiască și să transformăm marea într-un loc în care să vrem și să putem să pescuim! Nu! Noi, de 33 de ani, menținem marea (a se citi piața muncii, mediul economic) sub permanenta amenințare a unui taifun, și, ca să nu murim de foame, ne împrumutăm una-două de pește și-l împărțim pescarilor, în special celor care nici barcă nu mai au. Ceilalți... Dumnezeu cu mila!
Că bine mai comenta Adrian Luca pentru ecomedia.ro efectele programului ”Sprijin pentru România”: ”Aș face o analogie cu ploaia: în general, e bine că plouă, dacă pământul e pregătit, dacă e lucrat după un plan, un program. Dacă nu, înfloresc buruienile și trăim cu speranța că măcar a mai crescut nivelul de umiditate din sol”.
Cam așa stau lucrurile cu bunele intenții ale statului român.
De aceea, în carmangeria mea de cartier, carnea de miel era atât de scumpă și din import. Pentru că, în agricultură, nu știu cum se face, dar oricât ar împărți statul pește, într-un final se dovedește tot ineficient: fie că e dintr-o specie necomestibilă, fie e prea puțin, fie e deja stricat. Iar pe cale de consecință, noi mâncăm ce și cât mâncăm, ”de unde au mai găsit” și comercianții, la un preț care, deși peștele e plătit cu banii din taxele și impozitele noastre, îl suportăm tot mai greu.
Acesta mi-a fost cel mai la îndemână exemplu despre cum să oferi un sprijin guvernamental care se pierde în neant.
