PDL - cu fundul în două luntri

Acest lucru s-a realizat prin fabuloasa creare a unei mase critice electorale, aflate sub controlul eficient al statului şi care, conform intereselor ei, nu răspundea decât la discursul politic de stânga. Alegerile din România, de-a lungul a două decenii, s-au câştigat cu ajutorul celor mai izbutite (adică năstruşnice) retorici stângiste care nu aduceau ca inovaţie decât mici atingeri cu substanţa unei social-democraţii lipsite de orice utilitate şi aplicabilitate practică. Chiar şi Emil Constantinescu, vedeta dreptei româneşti din anii 1996, l-a adus la tăcere pe Ion Iliescu printr-un fulminant discurs stângist cu oarece boare abstractă de naţionalism de pension. Abia prin Traian Băsescu se dezvoltă discursul cu aparenţă de dreapta, dar pus în reţeta popularismului european. Rămâne, în schimb, frisonul spaimei în faţa acelui mecanism electoral imbatabil ce răspunde promt prin mişcarea instantanee a electoratului dependent de resursele bugetare, care, la rândul lui, nu răspunde decât la un singur stimul: garanţia unui stat care-l protejează în termenii unei constituţii aberante prin consensul ei de război total cu economia politică.

Ei bine, această masă critică de care vorbeam mai sus, instrumentul "fundamental" (vorba camaradului Iliescu) cu care se face politica în România, este pe cale de a fi dispersată prin reformele (structurale) pe marginea cărora se dau adevărate lupte de stradă în Parlament. PDL are sarcina de a scoate bugetarii din dispozitivul care condamnă politica la un singur discurs - acela de a-i garanta existenţa pentru eternitate - şi de a-i reconverti spre zonele profesiilor liberale sau ale celor private, în care contractul devine exclusiv civil şi nu este garantat şi asistat decât de lege, nu şi de "partid". Evident că bugetarul reconvertit va deveni, brusc, imun la orice sugestie de stânga, care, prin definiţie, nu-l mai poate ajuta pe frontul liberului schimb, al liberei hotărâri şi al liberei răspunderi. De aceea, PDL-ul este, cumva, cu fundul în două luntri: pe de o parte, doreşte să diminueze electoratul prizonier al PSD-ului, pe de altă parte, însă, nu ştie să facă o altă politică decât cea pe care, tot cu PSD-ul odată, a învăţat-o.

În acest context, a fi pro-reformă presupune - în mod obligatoriu şi conform logicii imbecile sub care se desfăşoară noile sloganuri resentimentare - a fi pro-Băsescu. Dar adevărul se află, bineînţeles, pe altă traiectorie: a fi pro-reformă înseamnă, la rigoare, a fi anti-PDL. PDL-ul va elibera electoratul către pluralitatea de opţiuni, dar electorul devenit liber nu-şi va ierta eliberatorul. De aceea, aripa PDL de sorginte şi mentalitate iliesciene, cea aflată la putere, nu doreşte o deschidere totală, adică doreşte să mărească spaţiul cuştii electorale, dar nu admite cu niciun chip deschiderea porţilor. Cealaltă aripă, minoritară şi ţinută la zid cu armament pur sovietic, reprezentată de Cristian Preda, Monica Macovei, Sever Voinescu etc, nu poate susţine o practică politică care a blocat România între zâmbetele apolinice ale actualilor comunişti de viţă nouă şi rânjetele MTV ale mardeiaşilor economici care au transformat mediul de afaceri românesc într-un bastion al interlopismului economic.

Concluzionând, PDL-ul se lăţeşte pe zi ce trece în efortul lui de a pune un picior într-o barcă şi celălalt într-alta. Şi s-ar putea rupe.