E adevărat că de când s-a inventat tiparul trăim în plin absurd kafkian şi că absurdul există numai ca unitate de măsură morală, dar tot îmi pare de-a dreptul incredibil ce "vijelii reacţionare" pot stârni aceste două nume. Nu doar în rândul găştilor presupusei intelectualităţi româneşti, dar şi în capetele oamenilor de rând. Intens batjocoriţi prin diferite şi obscur-comunistoide campanii de presă, criticaţi de la roşia tarabei până la microfonul tribunei şi acuzaţi de tot felul de propagande extremiste, cei doi deţin în prezent statut de dizgraţiaţi oficial. Doi "oameni răi" şi prea educaţi care, prin simpla mişcare a unui deget, lezează ura multifuncţională, multifaţetată şi prodigioasă pe care românul s-a obişnuit s-o scoată la înaintare ori de câte ori la urechea lui ajunge vreun cuvinţel "anapoda" sau o teorie nepopulistă opusă nevoii sale înăbuşitoare de-a fi egalul absolut şi sărbătorit al tuturor.
E foarte bizar ce fascinaţie pot exercita cei doi asupra tuturor categoriilor sociale post-ceauşiste, deşi rari sunt cei care "se dumiresc" cu adevărat în legătură cu ceea ce vor ei să transmită. De exemplu, am întâlnit mulţi instalatori, zugravi, mecanici, tâmplari şi câţiva literaţi sceptici "dă Bucureşti" (mulţi dintre ei oameni cinstiţi, mulţi dintre ei politicoşi, dar cei mai mulţi dintre ei mânaţi de o cultură precară) care de cum auzeau pronunţându-se numele de Patapievici ori Liiceanu se înnegreau subit la faţă, se încordau ca un arc şi adoptau morga feroce a unui specialist în filozofia civilizaţiilor, declarându-mi grav: "L-am citit din prima! E cu naziştii ăsta! N-ai văzut ce papioane poartă?" sau "Liiceanu, mă?! Ăla, mă! Ăla-i un şmecher comunist care-şi bate joc de soarta sărmanului român! Cum se poate, măi, să te îmbraci tot timpu' în negru? Ăăăă?" (exemplele le-am ales aleatoriu, lista e variată). Toate detaliile subiective care compuneau "verdictele" lor, dincolo de cromatica sau forma elementului vestimentar, vizau în general impresia că ideile celor doi sunt şi trebuie să fie la dispoziţia oricui... La fel ca pateul de porc sau punga de pufuleţi. Căci ce altceva poate fi democraţia, şi implicit cultura de masă a acesteia, decât a pune semnul egalităţii între Gustave Flaubert şi Fănuş Neagu. Adică a pune valoarea şi nonvaloarea pe acelaşi taler al balanţei. Nu?
Fiţi atenţi, treaba stă astfel: Patapievici şi Liiceanu, mai mult decât orice alte personalităţi ale recentei istorii culturale, sunt DETESTAŢII preferaţi ai culturii de masă. Cum ea, cultura de masă, e o cultură a lucrului făcut de mântuială, în numele bâlciului, ignoranţei populiste şi al băşcăliei dezinformatoare, şi cum Patapievici şi Liiceanu sunt doi intelectuali ireproşabili, furia publicului pare... evident, perfect normală. Orice neavenit, mârlan şi şmecheraş împotmolit în filele abecedarului îşi poate da cu părerea vizavi de aceştia, îi poate încadra şi îi poate face albie de porci şi asta pentru că e cool, toată lumea o face. La Academie se poartă. Deci, prin reducere la pseudo-etica neam-prostiei comunitare, în mod obligatoriu se poartă şi la piaţă, şantier, coafor sau autobază.
Marea satisfacţie a culturii de masă o constituie permisiunea necondiţionată de-a preschimba orice expresie autentică a sufletului în produs de larg consum, diamantul în flegmă unanim acceptată. Numai că, deşi pare greu de crezut, singura normalitate sigură şi sănătoasă se va naşte întotdeauna numai şi numai din respect (nu adulaţie!) pentru promotorii valorilor morale elitar-creştine. O "modă" expirată în mod manifest în România anului 2009, ţară în care orice semnal de alarmă este hulit, dar în care abjecţia începe să îmbrace forme din ce în ce mai complexe, mai utile, mai violente şi, fără nicio tentativă evidentă de reabilitare, mai uşor de catalogat drept unic mod de viaţă...
Patapievici, Liiceanu şi mitocănia culturii de masă
Dacă veţi comite acest "păcat capital", trei etichete vă vor reprezenta în faţa celorlalţi: inamic public, snob needucat şi sepepist cu zgardă băsesciană.
