Mama, vreau să mergem la Târgul de Crăciun!
Nu astăzi, trebuie să termin.... Poate mâine!
Dar n-am putut nici mâine, nici poimâine.
Hei! Ce faci? Te scot la o cafea? Hai că nu ne-am mai văzut de o veșnicie!
Măi, nu pot, crede-mă! Te sun eu când găsesc niște timp.
N-am găsit nici până acum!
Alo! Noi mergem la munte în weekend! Hai și voi!
Nu mă ispiti și nu râde de mine, știi că n-am cum acum! Data viitoare!
Data viitoare însă n-a mai venit!
•••
Aș putea continua așa încă o pagină, două, cu câte invitații am refuzat în ultimul an, din lipsă de... TIMP.
Mă îngrozesc de-a dreptul cât de grăbită sunt zi de zi, și cum spun oră de oră, să treacă odată ziua să termin și asta, să treacă odată săptămâna, să vină weekendul. Să treacă vara să vină iarna, să treacă iarna să vină primăvara... Să se termine odată și anul acesta, să mă liniștesc puțin.
Și asta nu de ieri, de azi, ci de ceva vreme încoace.
Mă grăbesc! În permanență mă grăbesc și sunt în criză de timp. Ziua mi-a rămas prea mică!
Dar încotro mă grăbesc? Ce mă așteaptă dincolo de termenele pe care mi le setez cu atâta nonșalanță?! Probabil o zi în care până și viața o să-mi fie prea mică. Și apoi.... Nimic! Căci nu mai am chiar 20 de ani să pot să mă mint că voi recupera cândva tot timpul acesta.
Am scris totul la persoana I, doar de amorul artei. Dar majoritatea prietenilor și colaboratorilor mei sunt în aceeași situație. Și, probabil, mulți dintre voi vă veți regăsi în aceste rânduri.
De ce? Unde e problema? La noi, la angajatori sau la societatea aceasta atât de nedreaptă cu cei care muncesc. O societate care ne obligă să ne asumăm zi de zi alte și alte sarcini, alte și alte proiecte, asta doar ca să ne oferim un dram de confort. Altfel, doar cu ce scrie în fișa postului, am muri de foame în rând cu puturoșii...
Cum e posibil să muncești atât de mult în sistemul privat și să privești cu jind la funcționarii statului dintre care, nu e un secret, jumătate se bat de muscă?
Cum e posibil ca tu, angajat, să te drămuiești în toate, iar cocalarii să nu-și dea fundul jos din BMW și ce-or mai avea ei pe acolo?
Cum e posibil, ca tu, angajată cu normă întreagă, să îți permiți să te îmbraci doar de la second hand, iar pițipoancele să nu poarte de 2 ori aceeași bluză?
Cum e posibil să muncești o viață întreagă, iar la bătrânețe să nu-ți ajungă banii de medicamente?
Cât de anapoda e construit tot acest sistem, în care corupția, nepăsarea și prostia celor care ne conduc ne-au făcut viețile harcea-parcea.
Și tot mai sunt români care îi susțin și-i girează cu încredere! Și nici asta nu-i de azi, de ieri.
Iată ce scria, din exil, Ion Luca Caragiale, acum atâtea zeci de ani:
”M-am exilat și atâta tot. Aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și n-am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul, vicii demne de compătimit”.
