Noua găselniţă a politicienilor noştri cu oaia ca brand de ţară a reuşit să stârnească hohote de râs, bancuri şi glume în toate mediile sociale şi pe toate canalele de comunicare. Important este că încă mai avem simţul umorului şi reuşim să facem haz de necaz şi băşcălie pe seama celor puşi în fruntea ţării să ne conducă. Recent, ministrul Turismului, Mircea Dobre, care nu prea s-a remarcat de altfel cu nimic de când stă la pupitrul ministerului pe care îl păstoreşte, a ieşit pe pajiştea politicii dâmboviţene cu o idee creaţă, ca Merinosul de Palas. Bântuit de balada Mioriţei, ca mai toţi românii de altfel, ministrul de la cârma Turismului a venit cu propunerea de a înlocui frunza Elenei Udrea, pentru care s-au plătit aproape 900.000 de euro, cu o oaie, care să ne reprezinte ca neam şi ţară pentru promovarea turistică. Cum s-ar spune, dacă tot mergem cu turma la urne şi suntem un popor trist, care îşi trage seva din legende pesimiste şi din scenarii pesediste, de ce să nu promovăm turismul românesc prin imaginea unei oi supuse şi neputincioase şi prin povestea unui cioban pe care îl omoară alţi doi români? De aceeaşi părere este şi Petre Daea, ministrul Agriculturii, care, bucuros că pică celebra frunză a ministresei Elena Udrea, îşi susţine colegul de partid cu o nouă zicere din puţul gândirii. După povestea cu “umbra plopului, care cade de-a dreapta şi de-a stânga copacului”, zilele trecute, gânditorul Daea a mai comis o zicere epocală : “Oaia e o statuie vie”, care ne poate reprezenta cu succes în lume.
În opinia ministrului Agriculturii, “lângă oaie , găseşti o frunză, dar lângă frunză nu poţi să găseşti o oaie”... şi tot-aşa, aberaţiile celor ce conduc destinele acestei ţări stârnesc hohote de râs şi glume de tot felul. Dar, nu e râsul nostru. Simbolurile naţionale nu pot fi lăsate la îndemâna oricui şi nu oricine ne poate introduce ţara în turismul internaţional după bunul plac.
Dacă, pentru alte state cocoşul galic, de exemplu, vaca sau taurul reprezintă un brand de ţară, noi vrem să fluturăm o oaie, cu povestea ei cu tot. Dar, câţi dintre străini cunosc Balada Mioriţei? Suntem noi siguri că acest simbol va fi înţeles ca o legendă, sau, ca “o statuie vie” şi nu va fi interpretat mai simplu, că românul e prost ca oaia?
În opinia acestor personaje care joacă o comedie de succes pe scena politicii româneşti, noi ar trebui să fim priviţi în continuare de către turiştii care, eventual s-ar încumeta să ne viziteze ţara - ca nişte oi care behăie după un cioban care, deşi ştie că va fi omorât, stă ca fraierul, cu mâinile în sân şi îşi aşteaptă sentinţa.
Povestea Mioriţei ne-a bântuit pe toţi. Pe aşa-zisul picior de plai şi pe gura de rai în care trăim, noi am fost dintotdeauna oaia rătăcită, care nu ştie ce drum să aleagă. Noi am mers de secole cu turma, când la dreapta, când la stânga şi am tot bâjbâit de-a lungul Istoriei, pentru că nu mai ştim de multă vreme să fim verticali. Ne-am înjungiat fraţii mişeleşte, pe la spate sau am fost înjunghiaţi şi ne-am prefăcut că nu ne dăm seama, cântând la nesfârşit Balada Mioriţei sau tânguindu-ne la lună şi la stele. Şi totuşi, ţara asta mai are şi alte simboluri. Încă mai avem munţi, câţiva cerbi rătăciţi prin pădurile care au mai rămas, nuferi în Delta Dunării... Sau nu? Şi, dacă politicienii noştri spun: adio, pică frunza, România mai investeşte 900.000 de euro pentru o oaie?
