În urmă cu exact 30 de ani izbucnea Revoluţia care avea să ducă, pe 22 decembrie, la căderea dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu şi a regimului său. O revoluţie începută pe 16 decembrie 1989 la Timişoara, continuată la Bucureşti pe 21 decembrie şi apoi în multe din marile oraşe ale ţării, pe 22 decembrie.
A fost însă o revoltă mai mult împotriva unui dictator, dar mai puţin împotriva regimului comunist de atunci. Pentru că, într-o altă formă, oamenii acelui regim au continuat să conducă ţara. A fost o revoluţie începută, dar neterminată nici acum. A fost dat jos şi ucis dictatorul, dar n-a fost ucis regimul.
N-am avut curajul, atunci, ca naţie, să ne asumăm o revoluţie dusă până la capăt. Poate pentru că ne-am simţit cu toţii vinovaţi, ca popor, că am permis acelui regim criminal să se instaleze şi să conducă o ţară. Vinovaţi că n-am făcut, ca popor, tot ceea ce ne-a stat în putinţă să nu permitem asemenea grozăvii. Poate pentru că poporul s-a simţit complice la crimele comunismului. De aceea, ca popor, n-am avut curajul atunci să ne debarasăm cu adevărat de regimul acela, de oamenii săi, de mecanismele acelor vremuri, de metehnele comunismului. N-am vrut să nu permitem activiştilor şi membrilor PCR să mai ocupe vreo funcţie publică. N-am vrut să nu mai permitem torţionarilor de orice fel să mai aibă vreodată de-a face cu destinele unui alt om. N-am vrut să dăm atunci un restart societăţii şi conştiinţei noastre.
N-am ales calea scurtă a ruperii cu trecutul. Am ales-o pe cea lungă, a trecerii timpului, a rezolvării problemelor morale şi de conştiinţă doar prin trecerea şi dispariţia generaţiilor. Am ales calea cea mai lungă posibil şi am lungit revoluţia aia până acum şi probabil pentru încă 30 de ani de acum încolo.
Nu spun că au trecut degeaba aceşti 30 de ani. Cine spune că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu ori nu ştie ce vorbeşte ori era beneficiar direct al acelui regim criminal. Nu spun că nu s-a schimbat nimic. Dimpotrivă, s-au schimbat enorm de multe şi suntem mai departe decât puteam visa pe 17 decembrie 1988, de exemplu. Nu spun că am ales calea greşită. Dimpotrivă, suntem pe drumul care trebuie, singurul corect, cel european, chiar dacă unii, urmaşi ai acelui regim, au încercat – nu mai departe de acum câteva luni - să ne deturneze de la acest drum. Nu spun că e mai rău. Dimpotrivă, România trăieşte cea mai bună perioadă a istoriei sale.
Spun doar că se putea mult mai bine şi că puteam fi mult mai departe acum, dacă aveam curajul atunci, în urmă cu 30 de ani, să ne rupem complet de acel regim.
N-am făcut-o şi, ca popor, am ales calea lui „ce ai făcut în ultimii 5 ani?” (în loc de ultimii 50 de ani), am ales calea lui „să fure, dar să ne dea şi nouă ceva”, calea lui „lasă că merge şi aşa” şi mai ales calea lui „a furat, dar a şi făcut”. Au fost nişte compromisuri uriaşe. Nu ne-au tras înapoi, nu ne-au ţinut pe loc, dar aceste compromisuri au atârnat ca nişte lanţuri grele de picioarele societăţii româneşti şi au apăsat asupra sănătăţii sale morale, încetinind-o în mersul său spre înainte. O ţară care a înaintat greu, târâş, cu ezitări, ca un condamnat cu picioarele rănite. O ţară care s-a condamnat singură în urmă cu 30 de ani şi a continuat să o facă în toată această perioadă. O ţară care nici măcar nu a realizat că nu a dus până la capăt revoluţia începută acum 30 de ani. O ţară care riscă să uite, la un moment dat, că totuşi are o revoluţie de terminat.
