A murit un om. Dar, dintre sutele de mii de morți zilnice, aceasta a devenit subiect de dezbatere în media. Și de protest.
A murit un om, o fată mai precis, de doar 32 de ani. Singură, într-o garsonieră. Suferea de o boală mintală. Câți ca ea?!... Doar că despre moartea ei se vorbește. Mult! Pentru că, printre altele, fata era și jurnalist. Unul bun.
Dar câți oameni buni nu mor?! Și nimeni nu spune nimic. Însă pe seama acestei morți se putea face rating. De aceea cioclii mediei românești s-au aruncat ca niște hiene asupra ei. Nu știu cum de-i mai suportă pământul... a se citi CNA-ul, consumatorii de TV, societatea.
În 99,99% din timp și subiecte, postul acesta de televiziune, pentru mine și colegii mei nu există. Dar ce faci când afundă în haznaua lor lucruri importante ori morți sensibile precum cea a Iuliei Marin?! Să-i ignori? Sau să-i blamezi, cu riscul că le faci rating?! Este ignorarea o soluție? În chestiunile mici, da, să se tăvelască între ei. Însă, când lucrurile scapă de sub control și tot felul de neisprăviți fac judecăți și dau verdicte, cu orice risc trebuie să iei atitudine. Eu am semnat protestul și condamn ferm derapajul România TV. Din tot ce s-a spus acolo, condam fiecare judecată strâmbă, dar mai ales, restricționarea dreptului la muncă.
Pe Iulia nu o cunosc. Am citit-o însă de-a lungul vremii. Și da, era un jurnalist bun, dar, mai ales, vertical, curajos. Ca Redactor șef, i-aș așeza oricând, nu unul, ci două pixuri în mână și i-aș permite să scrie. Aș fi avut infinit mai multă încredere în ea, chiar și în zilele proaste, decât în șleahta aia de ciutaci!
Într-un articol pe care l-am documentat anul trecut, Sănătatea mintală. Să vorbim deschis în organizații despre stres, anxietate, depresie!, am făcut referire la un studiu din 2016, conform căruia dintre cei peste 2.000 de angajați intervievați, 35% (peste 700) au recunoscut că s-au confruntat cel puțin o dată în carieră cu o problemă de sănătate mintală, în comparație cu un sfert (circa 26 la sută) în 2011. Și, mai important, au recunoscut că, din acest punct de vedere, se simt nesprijiniţi la locul de muncă, dar și în societate, la modul general. Mai mult, autorii studiului explicau atunci că procentele ar putea fi chiar mai mari, pentru că stigmatizarea asociată cu boala mintală impunea tăcere la momentul acela și împiedica oamenii să ceară ajutorul necesar.
Pandemia însă ne-a forțat să vorbim deschis și să înțelegem că, în fața avalanșei zilnice de sarcini, informații și situații complexe suntem mult mai fragili decât ne-ar fi plăcut să credem… sau am fi fost dispuși să recunoaștem. De aceea, astăzi, bunăstarea mintală este considerată deja o problemă de sănătate publică, creșterea îngrijorătoare a numărului de cazuri de stres, depresii ori anxietăți forțându-ne cumva să înțelegem că nu e o rușine să recunoști că ești bolnav și că faci tot ce e omenește cu putință să te însănătoșești. Dar, ca în orice boală, unii înving, alții mor. Important este ce învățăm și din poveștile învingătorilor, dar și din astfel de tragedii.
Ce am constatat eu? Este evident că odată cu declanșarea pandemiei a avut loc o schimbare izbitoare în dorința oamenilor de a dezvălui luptele lor cu problemele de sănătate psihică. De asemenea, tot mai multe companii înțeleg beneficiile acestei abordări și acționează în consecință, prin alocarea de resurse necesare derulării unor programe de sănătate și bunăstare mintală. E nevoie de implicare, de front comun, pentru că fragilitatea aceasta emoțională și psihică nu e o stigmă, nu e un moft, este o realitate. Este, așa cum spunea comisarul european Stella Kyriakides, ”o urgență invizibilă, ca o pandemie tăcută”.
