Rămânând în aceeaşi rezonanţă cu acest mirabil spirit liberal brăilean, nu putem să nu amintim şi de paradoxalul, enigmaticul şi spectaculosul nostru Constantin Cibu. Ultimele sale declaraţii m-au stupefiat, încât m-am întrebat uluit: oare pe ce linie a absurdului se înscrie destinul politic al acestui om? Cum de s-a întâmplat că acest om a coagulat în jurul lui toate elementele unei poveşti demne de un film regizat de Woody Allen? Să mă explic! Constantin Cibu debutează în totalitarism ca sportiv, apoi sare direct la inginerie, după care, cu doar o singură fentă, ajunge să conducă un colos de uzină. Debutul în democraţie are loc tot dialectic. Stăpân pe propriul destin, Constantin Cibu se îndulceşte la afaceri - de genul "fără număr, fără număr" - părând că nu-l interesează defel politica. Şi - aici intervine prima manifestare a absurdului - tocmai pentru că nu emisese vreodată nicio idee politică şi nici nu dăduse semne că ar înţelege ceva din politică, Brăila îl înscăunează primar. Urmează patru ani tulburi, de gesturi şi declaraţii bizare, de neînţeles, de frânturi de idei şi iniţiative, patru ani în care Constantin Cibu, veşnic încruntat şi adâncit într-o metafizică numai de el ştiută, izolat într-un autism politic de zile mari, ameninţă în abstract şi acţionează teoretic. Rezultatul? Brăila - şi aici intervine a doua manifestare a absurdului - îl sancţionează luându-i fotoliul de primar şi promovându-l, în acelaşi timp, prin catapultare, direct în Parlamentul României. Exact ca-n "Blondul cu un pantof roşu". Să continui? Când dreapta europeană va lua la cunoştinţă - asta tot prin absurd, bineînţeles! - de neliniştile lui Constantin Cibu privitoare la faptul că sindicatele n-au scos încă oamenii în stradă, n-o să credeţi!, dar, printr-o procedură specială, îl vor numi direct preşedintele Parlamentului European. Şi când, în primul său discurs, va explica, supărat fără motiv, că visul său politic este să schimbe "conducerile mitocane" cu "adevăratele conduceri", se va înfiinţa, ad-hoc, un guvern mondial pe care-l va conduce domnia-sa.
Liberalismul se potriveşte cu liberalul brăilean ca democraţia cu intempestiva Românie. Adică de nicio culoare. Elefantul (doctrina liberală) a intrat pe un capăt de pod, şoricelul (liberalul brăilean) pe celălalt. La mijloc, când se vor întâlni, şoricelul va exclama: măi, ce mai tropăim!