Ştirea privind finalizarea, săptămâna trecută, a aşa-numitului „Dosar al Revoluţiei” a provocat oarece mirare, o doză consistentă de satisfacţie, dar mai ales stupoare. Satisfacţie privind trimiterea lui Ion Iliescu în judecată pentru crime împotriva umanităţii, mirare privind faptul că există doar trei inculpaţi - Ion Iliescu (membru şi preşedinte al C.F.S.N.), Gelu Voican Voiculescu (membru C.F.S.N. şi fost vice prim-ministru al Guvernului României), şi Iosif Rus (fost comandant al Aviaţiei Militare), şi stupoare deoarece din ecuaţie au dispărut „teroriştii” şi Securitatea.
Trebuie precizat că „Dosarul Revoluţiei” a analizat faptele de după 22 decembrie 1989, după căderea regimului şi fuga soţilor Ceauşescu şi încearcă să răspundă la acea întrebare care s-a rostit şi scandat mult timp după Revoluţie: „Cine-a tras în noi, după 22?”.
În privinţa inculpării lui Iliescu, situaţia nu este chiar nouă - se ştia deja de anul trecut că este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de crime împotriva umanităţii şi, pentru cine citeşte rechizitoriul şi analizează obiectiv faptele, era de aşteptat că aşa au cam stat lucrurile. În privinţa faptului că au mai rămas doar trei inculpaţi, contextul este destul de simplu: atâţia au mai rămas în viaţă dintre cei direct responsabili. Ultimul din rândul acuzaţilor, Emil (Cico) Dumitrescu (fost membru CFSN şi căpitan în Armată pe 22 decembrie 1989) a decedat în ianuarie.
Aspectul care a luat însă cel mai mult prin surprindere pe cei care s-au oprit puţin asupra ştirii, ba chiar pe unii i-a revoltat, este una dintre principalele concluzii ale anchetei, cea care a stat şi la baza acuzaţiilor aduse inculpaţilor – inclusiv cea de trădare, prescrisă însă între timp: şi anume că „teroriştii” nu au existat şi că totul a fost o diversiune pusă în scenă de Ion Iliescu şi cei din jurul său, pentru a justifica nu doar execuţia soţilor Ceauşescu, dar mai ales preluarea puterii de către acest grup. Este pentru prima dată când procurorii spun negru pe alb asta.
De fapt, această concluzie, dincolo de a stârni revolta unora, sperie. Sperie foarte tare, pentru că ar fi de fapt o confirmare a temerilor tuturor celor care, în acele vremuri, în acele zile de foc, cu gloanţe, cu sute de morţi şi mii de răniţi şi-au pus, onest, această întrebare: „unde sunt teroriştii?”. Pentru că, de fapt, nu a fost prins niciunul.
O concluzie chiar dureroasă, dacă stai şi te gândeşti că sutele de morţi şi miile de răniţi de după 22 decembrie 1989 au fost victime ale unor diversiuni, ale unor confuzii, ale unei isterii. Au fost victimele unor alţi oameni care luptau, de fapt, de aceeaşi parte a baricadei, în aceeaşi tabără: cea pentru victoria Revoluţiei şi înlăturării regimului comunist şi regimului Ceauşescu. Se vorbea despre „terorişti” capturaţi sau ucişi, „terorişti” arabi chemaţi în ajutor de Ceauşescu ori de „terorişti” români, de fapt securişti din trupe speciale, rămaşi fideli regimului, dar se dovedea ba că era vorba despre vreun student străin rătăcit pe străzi şi săltat pentru că era mai bruneţel şi nu vorbea bine româna, ba despre vreun miliţian prost purtând pistolul din dotare asupra lui, ba despre vreun civil înarmat de Armată, dar care-şi pierduse celebra banderolă tricoloră care dovedea că este de partea Revoluţiei şi confundat cu teroriştii. A fost vorba chiar şi despre soldaţi ai trupelor de Securitate, dar care luptau la rândul lor cu „teroriştii” şi care au căzut în fel de fel de ambuscade şi ucişi de militarii MApN – un astfel de caz a fost masacrul de la Otopeni, în care au fost ucişi zeci de soldaţi ai Securităţii, trimişi chiar de unul dintre inculpaţii în acest dosar să apere aeroportul de terorişti şi omorâţi de Armată, care la rândul său credea că aeroportul este atacat de „terorişti”.
Iar astfel de cazuri n-au fost singulare. Concluzia Parchetului General este surprinzătoare, poate părea chiar revoltătoare, dar pentru cine are răbdare să citească argumentele din rechizitoriu (se găseşte la o căutare pe Google), este una logică. Dureroasă, dar logică: nu poţi spune că au existat terorişti la Revoluţie, din moment ce nimeni nu a prins niciunul. Şi, din păcate, răspunsul la întrebarea „Cine-a tras în noi după 22?” este unul la fel de dureros şi greu de acceptat: tot noi. Pentru că aşa au vrut ei, cei care au pus mâna pe Putere în urma revoltei populare din 17-22 decembrie 1989.
