La o săptămână de la alegerile parlamentare, se pare că ne-am liniștit, ne-am cam lămurit cine cu cine se aliază, cum se trag sforile și cum se fac cărțile la masa tratativelor. Trebuie să recunosc, anul ăsta am avut un fel de lehamite față de tot ce s-a întâmplat pe plan politic, poate că am avut așteptări prea mari de la niște oameni care s-au dovedit a fi prea mici pentru vremurile pe care le traversăm și am preferat să stau în fața televizorului, decât să votez niște personaje care nu mă reprezentau.
Știu, îmi veți spune că era dreptul meu să votez, că, dacă aș fi pus ștampila acolo unde trebuia, poate că se înclina balanța în altă direcție....
De 30 de ani am tot votat pentru schimbare, dar, schimbarea întârzie să mai apară pe plaiurile noastre mioritice. Ne-am obișnuit să spunem că „merge și așa” și ne ducem zilele cum putem, nu mai avem așteptări, nu mai avem speranțe, nu mai avem încredere unii în alții.
Pandemia asta ne-a dat peste cap, nu mai reușim să socializăm, ne închidem în cochiliile noastre și nu mai știm să articulăm căteva vorbe de suflet. Cred că nu sunt singura persoană dezamăgită de actuala clasă politică și nici singura care a preferat să îi trateze cu indiferență pe politicieni la aceste alegeri parlamentare. Dar, câți dintre ei au înțeles ce a însemnat într-adevăr absenteismul masiv la urne?
Fiecare dintre noi a taxat cum a putut actuala clasă politică, votul celor care au ieșit din casă până la secțiile de votare demonstrează, încă o dată, dacă mai era nevoie-că ăștia suntem și că ne merităm soarta.
O soartă fără prea multe perspective, politicieni care se mută de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta, doar ca să le fie lor bine, partide extremiste care prind rădăcini într-o țară băntuită de Crivățul neputinței.
Dureros este însă că, de mai bine de trei decenii, soarta românilor nu este decisă de români, ci de UDMR, care și-a luat de fiecare dată porția de guvernare, iar noi ne facem că nu vedem. Sau, poate că doar asta merităm.
Ca de fiecare dată, nu românii înclină balanța la guvernare, ci minoritatea maghiară, în fața căreia îngenunchează politicienii, ca să obțină majoritatea în Parlament. Cu alte cuvinte, chiar nu îmi pare rău că nu am fost la vot!
