Preşedintele juriului, cunoscuta pianistă Ioana Maria Lupaşcu, ne-a oferit un interviu în care a vorbit despre câteva dintre secretele unei cariere muzicale de succes.
"Rachmaninoff vine pe sufletul meu"
- De ce aţi ales aceste trei compoziţii?
- M-am gândit la câteva piese plăcute publicului, care pot să inspire pe cei care participă la acest concurs să-i determine să-şi dorescă să urmeze această profesie. Poate!
- Rachmaninoff e cântat destul de puţin pentru că partiturile lui sunt foarte dificile, sunt scrise pentru interpreţi cu mâini mari. Cum reuşiţi să-i cântaţi partiturile?
- Rachmaninoff are o scriitură grea din toate punctele de vedere. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a înzestrat cu o mână mare şi că am reuşit să studiez în Italia cu pianistul rus Lazar Berman cu predilecţie compozitori ruşi şi Liszt, iar Rachmaninoff vine pe sufletul meu.
- Aţi studiat pianul de la patru ani la Brăila. Cu cine?
- Cu domnul profesor Mircea Bogatu. Pentru mine este o onoare mare şi am o emoţie care nu poate fi descrisă în cuvinte, că acum suntem în juriu împreună. Este primul meu profesor, mi-a pus mîna pe pian şi am un respect enorm pentru dumnealui. La 12 ani am plecat la Bucureşti, am urmat Liceul "George Enescu", am urmat Coservatorul, masteratul la Lausanne şi apoi cei cinci ani de studiu cu Lazar Berman.
- Când aţi fost mică aţi făcut foarte multe, aţi avut performanţe în sport. Nu aţi avut un moment de cumpănă între a alege pianul sau sportul?
- Alegerea a fost a părinţilor mei. S-au gândit raţional, atunci când au văzut că am rezultate şi la înot şi la pian, că viaţa profesională a unui sportiv este mult mai scurtă decât cea a unui muzician. Au ales pentru mine muzica şi eu sunt mulţumită de alegerea lor de atunci.
- La patru ani v-au dus părinţii la pian. Când a început să vă placă şi să iubiţi pianul?
- Da, la patru ani a fost împotriva voinţei mele. A început să-mi placă târziu pianul, în adolescenţa târzie.
- Până atunci cum l-aţi suportat?
- Trebuia. Aveam examene de dat, aveam audiţii. Aveam succes la toate aceste activităţi, dar le făceam din obligaţie, nu din dorinţă. Apoi a venit o zi în care mi-am dat seama că asta vreau să fac şi nimic altceva. Am avut libertatea de a alege şi când am început să fac altceva mi-am dat seama că muzica e în sângele meu şi nu-mi doresc nimic altceva. Până la urmă este o profesie care nu se poate face decât din pasiune.
- Ce altceva aveaţi de ales?
- Când eram la liceu mă gândeam că aş putea da la psihologie, dar ar fi fost o greşeală enormă.
- Cum aţi obţinut bursa la Lausanne?
- Am dat un examen la masterul de virtuozitate, dar după trei luni am văzut un mic catalog care anunţa că Lazar Berman şi-a deschis o nouă şcoală în Italia. M-am gândit să încerc. Am luat admiterea şi au urmat cei cinci ani cu Lazar Berman.
- Câţi concurenţi au fost la acel concurs?
- Eu am întârziat pentru că nu am avut viză. Concursul se ţinuse în decembrie şi mai rămăsese un loc. Am ajuns abia în ianuarie. Pentru acel loc am fost o sută, iar eu am intrat ultima în concurs. După examen, maestrul Berman a început să-mi spună ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, am început să lucrăm. A durat lecţia trei ore. Pe parcurs eu nu înţelegeam ce se întâmplă. L-am întrebat, "Dar examenul meu?", şi el mi-a zis "Nu-ţi dai seama? Asta a fost prima ta lecţie". A fost o emoţie fantastică.
"Poţi să studiezi şi pe o pianină electrică, dacă doreşti să faci ceva, vei face"
- Cât contează să ai un maestru bun?
- Foarte mult. Nu poţi face progrese decât dacă ai încredere în profesor. Trebuie găsit acel profesor de la care să sugi totul ca un burete, să nu ai dubii, să crezi cu totul în el. Foarte mulţi profesori sunt buni, dar dacă nu e acela în care crezi tu, trebuie să mai cauţi.
- Un părinte care are un copil talentat ce trebuie să facă pentru ca micuţul să meargă mai departe?
- Să-l înveţe disciplina, fără de care nu se poate face nimic. Apoi trebuie să găsească un maestru adevărat, care să-l înveţe muzică pe copil.
- Întâlnirile cu un maestru sunt providenţiale?
- Hazardul are un rol foarte important în întâlnirile dintre maestru şi discipol, dar trebuie să lupţi, să încerci şi la un moment dat se va întâmpla. Dacă nu aş fi plecat la Lausane, nu aş fi văzut catalogul şi nu aş fi studiat cu maestrul Berman...Toate întâmplările sunt legate între ele.
- Cât de important este pentru un tânăr să aibă un instrument foarte bun?
- E important şi nu foarte important. Lazar Berman spunea mereu că nu există piane proaste, există numai pianişti proşti. Pentru un tânăr nu este atât de important un pian bun... sunt capricii ca să nu studieze. Orice pian este bun. Poţi să studiezi şi pe o pianină electrică. Dacă doreşti să faci ceva, vei face. Sigur, dacă există posibilitatea să înveţi pe un pian bun, este şi mai bine, pentru că înveţi să faci mai multe culori, dar, pe de altă parte, dacă e vorba de un tânăr român, scenele din România nu au piane atât de bune, şi atunci este inutil că tu acasă poţi să faci expresivităţi deosebite, când pe scenă nu ai cum să le faci.
- Dacă aţi avea un copil şi aţi dori să studieze muzica, în ce fel aţi proceda?
- Poate o să vă surprindă ce spun, dar dacă aş avea un copil l-aş învăţa muzica doar pentru plăcerea lui, nu aş vrea să facă din asta o profesie. Muzica este foarte acaparatoare şi este o profesie extrem de grea. Am renunţat la multe, dar în momentul în care asta e ceea ce vrei, înseamnă că nu ai renunţat la nimic.
- Familie, distracţie?
- Nu, nu există aşa ceva. Sau rareori. Dar muzica este un drog precum heroina. Ai nevoie de el şi nu simţi la ce renunţi. Pe urmă, duritatea lumii muzicale este înfiorătoare, deşi nu se vede. Competiţia este extrem de mare. Totul pare foarte frumos din afară, dar există întotdeauna un echilibru. Pentru tot ceea ce se vede frumos din afară, există şi un minus, la fel de mare. Eu nu aş schimba nimic în viaţa mea, dar dacă ar fi să aleg pentru altcineva, nu aş alege să facă muzică.
