Ludovic Orban n-a fost un premier chiar rău. A fost nevoit să guverneze într-o perioadă ciudată și grea, generată de cea mai gravă criză sanitară care a lovit omenirea în ultima sută de ani. Se putea mai bine? Evident, am mai spus-o. Au fost o mulțime de bâlbe, de eșecuri și abordări tâmpite ale unor diverse situații. Dar, totuși, a gestionat rezonabil întreaga stare de fapt, inclusiv cea economică, și a înțeles să acorde prioritate investițiilor publice, în detrimentul unor măsuri populiste, ceea ce PSD nu a făcut nici în perioade de creștere economică. În plus, nu e agramat, știe să vorbească liber și destul de bine (cât de jos a coborât nivelul PSDragnea!) și nu e deloc pus pe furat, trăind de-a dreptul modest.
Se putea însă și mai rău? În mod clar, da! Chiar nu-mi pot imagina România cu Orlando la Finanțe, cu Olguța la Muncă și cu Carmen Dan citind ordonanțe militare! Iar peste toți, la butoane, Viorica Dăncilă, căreia trebuia să-i explice cineva instrucțiunile de folosire. Să fim serioși!
Ca lider al PNL, Orban n-a fost însă deloc grozav. A aplicat tactica racolării de pesediști, mulți dintre ei controversați, pentru a aduce voturi în plan local, la alegerile pentru primării și consilii județene. A păstrat și susținut o grămadă de liberali de care partidul ar fi trebuit să se curețe, inclusiv la Brăila. A girat vechi metehne, de la numirea unor incompetenți în diferite posturi, până la a ascunde gunoiul din propriul partid sau guvern sub preș, atunci când i s-a arătat în față.
Rezultatele alegerilor generale din 6 decembrie au fost relevante pentru politicianul Orban, PNL obținând un scor cu mult sub orice așteptări – inclusiv sub așteptările lui Orban, care în seara alegerilor proclama o victorie istorică.
Evident, Orban trebuia să-și dea demisia pentru acest eșec electoral, ceea ce a și făcut. Dar nu a demisionat din funcția de președinte al PNL, așa cum ar fi fost firesc, ci din cea de premier – de neînțeles, din moment ce rezultatul unor alegeri țin de activitatea politică, nu de cea guvernamentală. Guvernul organizează alegerile, dar nu participă la ele. Pare să fi fost mai degrabă un gest pripit, după o contră avută cu președintele Klaus Iohannis, imediat după alegeri. Odată depusă, însă, demisia părea la acea vreme un gest de onoare.
Dar Ludovic Orban pare că a realizat că-și pierde influența politică în partid și nu numai și se vrea din nou premier, în noua formulă de guvernare. Ceea ce pare o variantă absurdă, în contextul în care tocmai ce a demisionat din respectiva funcție. Indiferent de tactica urmărită, doar ideea de a candida la o funcție din care tocmai ce ai demisionat este de-a dreptul penibilă.
Tipic politicianului român cu state vechi în ale politicii dâmbovițene, nici Orban nu se dă plecat așa ușor. Lasă impresia unui om care se agață de funcții – dacă nu cea de premier, de cea de șef al Camerei Deputaților -, lăsând în urma lui imaginea unui om care, de fapt, nu știe să piardă. O atitudine din care țara, cu siguranță, nu câștigă.
