Timp de trei zile, brăilenii şi-au dat din nou întâlnire pe Esplanada Dunării cu muzica populară, cu portul tradiţional şi cu interpreţii îndrăgiţi. Aflat la cea de a XI-a ediţie, Festivalul Internaţional de folclor Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării a reuşit să adune şi în acest an comori de cântec şi de bucurie sufletească în lada de zestre a manifestărilor culturale desfăşurate în oraşul cu salcâmi, dar ne-a lăsat şi de această dată acel gust amar că nu reuşim să păstrăm în ţară un trofeu al cântecului popular. Spun cu durere acest lucru, ca de fiecare dată, dar se pare că noi, românii, nu ştim să ne vindem marfa. Noi, care încă mai păstrăm portul şi graiul strămoşilor noştri, noi, care ne mândrim cu doinele şi cu intraductibilul DOR al versurilor de dragoste, cu trilurile de ciocârlie izvorâte din naiul lui Gheorghe Zamfir sau din arcuşul maestrului Nicolae Botgros, nu reuşim să facem saltul peste tristeţea agonisită în suflet şi să câştigăm TROFEUL mult râvnit. Am spus şi în anii trecuţi acest lucru, dar, se pare că noi nu învăţăm mai nimic din greşeli. La un festival internaţional de cântec şi de voie-bună dedicat celui mai înălţător sentiment, concurenţii români urcă de fiecare dată pe scenă spăşiţi şi împovăraţi cu toate grijile Universului. Tinerii interpreţi din toate zonele ţării poartă cu ei toată tristeţea întipărită pe chipul acestui popor care nu mai ştie să se bucure şi să transmită fiorul sentimentelor profunde. Dacă la ediţia precedentă Trofeul festivalului de folclor de la Brăila a ajuns în Serbia, acum doi ani în Bulgaria, anul acesta a fost câştigat de un grup format din trei tinere din Ucraina. Trei fete vesele, care au ştiut să condimenteze interpretarea celor două melodii din competiţie cu zâmbetul pe buze şi cu gesturi dezinvolte, cucerind astfel atât juriul, cât şi publicul venit într-un număr foarte mare pe Esplanada Dunării, deşi festivalul s-a desfăşurat la mijlocul săptămânii. După părerea mea, cele trei tinere din Ucraina nu au fost cu nimic mai presus faţă de câţiva concurenţi români, care nu au reuşit însă să urce pe podiumul câştigătorilor, pentru că nu au ştiut să-şi pună în valoare talentul şi portul. În timp ce reprezentanţii folclorului din celelalte ţări riverane Dunării iradiau de bucurie şi umpleau scena de voie-bună, reuşind astfel să smulgă zâmbete şi aplauze din partea publicului, favoriţii noştri urcau pe scenă crispaţi şi încorsetaţi de poveri existenţiale, aducându-ne astfel aminte de toate datoriile. Dincolo de amărăciunea că nici de această dată nu am reuşit să ne punem în evidenţă valorile naţionale, consider că, dacă Trofeul tot este câştigat de concurenţi străini, nu ar fi rău să le înţelegem şi noi veselia şi bucuria pe care o transmit. Oare, dacă ar cânta un cântec românesc, o doină de la noi, ar mai reuşi aceleaşi performanţe? La Festivalul Internaţional George Grigoriu, de exemplu, concurenţii străini sunt obligaţi să cânte în limba română o melodie a marelui compozitor. Ce ar fi dacă, la viitoarele ediţii, organizatorii ar solicita concurenţilor să cânte o piesă în limba română? Cel puţin, am înţelege şi noi ce spun şi de ce sunt atât de fericiţi. Pe de altă parte, la competiţiile internaţionale corale, de exemplu, concurenţii români sunt obligaţi să prezinte o melodie a compozitorilor din ţara respectivă şi chiar se întorc acasă cu premii importante. Oare putem face din Festivalul Internaţional de Folclor Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării un festival de dragoste pentru limba română?
