O ploaie rece şi tristă de toamnă. O seară sumbră de 30 octombrie. Vreo 3.000 de oameni tăcuţi şi o clădire în care, cu 4 ani în urmă, a avut loc o tragedie greu de descris. Mii de lumânări se încăpăţânează să ardă sub stropii de ploaie, ca un ultim semn al neuitării.
Părea că ceva s-a schimbat în noi. Părea că revolta ne va face mai oameni. Părea că am învăţat ceva. Uşor-uşor, ceea ce în urmă cu 4 ani părea că marcheză începutul unei noi şi sperate revoluţii, al unui restart al conştiinţei unei naţiuni, a devenit o comemorare a eşecului. Eşecul unui stat, eşecul unei societăţi, eşecul unei Justiţii, eşecul unui întreg popor.
Tragedia de la Colectiv este simbolul unui eşec colectiv al unei naţii călcate în picioare de propriul stat. O naţie lăsată să fie călcată în picioare. Personaje publice care în urmă cu 4 ani erau la butoanele Puterii ocupă şi acum aceleaşi funcţii. Personaje-cheie de atunci zburdă nestingherite şi acum în viaţa politică. Partidul care guverna atunci guvernează (încă) şi acum. O face de 3 ani. O face, de fapt, din 2012, cu acea pauză de un an provocată de tragedia de la Colectiv. O pauză care doar i-a făcut bine şi l-a făcut să-şi revină. O pauză pentru care se pregăteşte din nou. Acelaşi stat incapabil să-şi protejeze cetăţenii continuă să ascundă probele propriei incompetenţe.
De fapt, de la asta a pornit totul: de la ascunderea adevărului. De la bun început, ni s-a ascuns adevărul: „Avem de toate, avem tot ceea ce ne trebuie, suntem pregătiţi, s-a acţionat ca la carte, spitalele noastre sunt apte să facă faţă cu brio, personalul nostru medical la fel, s-a intervenit peste parametrii din alte ţări din jurul nostru”.
S-a dovedit că nu a fost deloc aşa. Dar deloc! S-a ascuns, de fapt, mizeria sub preş. Şi atunci, ca şi acum. Statul a rămas la fel de incapabil, iar guvernarea la fel de incompetentă, mincinoasă şi hâdă. Dacă atunci s-ar fi spus adevărul, acela crud, pe care îl bănuiam cu toţii, de fapt, dar pe care, iată, îl aflăm abia acum - şi încă trunchiat - poate altfel ar fi stat lucrurile în prezent. România a ratat şansa unui restart, a unei noi revoluţii sau oricum ne-ar plăcea să-i spunem. De fapt, României i s-a furat această şansă, iar românii s-au lăsat – din nou – furaţi.
Tragedia de la Colectiv este drama unei întregi naţii. Drama unei naţii care, vorba tatălui unui tânăr decedat în incendiul din Colectiv, mort şi el între timp, acceptă lucruri de neacceptat. O naţie care nu înţelege că acceptă, în continuare, lucruri de neacceptat. O naţie rece şi tristă, ca şi seara de 30 octombrie.
