Domnul Eugen Bădălan a rămas pe funcţie, dar nu este nicidecum o problemă. Domnul Boc, în chiar timpul extraordinarei şedinţe, s-a gândit, probabil intrigat, pe unde-o fi Brăila, dar nici asta nu-i chiar o problemă mare. Domnul Gabriel Sandu, prins cu totul de "conectorii" Comunicaţiilor, a uitat, cred, de Brăila, imediat după luarea marilor hotărâri, însă - iarăşi îndrăznesc s-o afirm - nici ăsta nu-i vreun capăt de lume. Marile probleme, şi întrebări totodată, sunt următoarele: 1. Cum să faci un general, "în general", să priceapă că este nefiresc să aibă reflexe de răcan?; 2. Cum să-l faci pe generalul Bădălan, "în special", să priceapă că recunoaşterea publică întocmai a realităţii de pe terenul de luptă şi asumarea cu pieptul gol a întregii răspunderi ar fi adus PDL-ului, "în general", şi lui Traian Băsescu, "în special", mai multe voturi decât cele pe care le-a visat vreodată?
Întrebările, evident, sunt retorice, pentru că răspunsurile ar fi perverse, dacă nu, mai rău, obscene. Aşa că nu a mai rămas decât tulburătoarea intenţie a PDL Brăila de "a coopta şi alţi oameni de valoare", după cum a declarat Gabriel Sandu. Domnule Gabriel Sandu, v-o spun cu un miliard de "respecturi": în Brăila, toţi oamenii cu gândire politică sunt de valoare. La valoarea lor, partidele sunt prea mici, ţara prea pipernicită, votantul prea prost, iar miliardele firimituri. Aşa că luaţi la întâmplare, pe oricare. Chiar dacă-i din alt partid, trebuie doar să-i faceţi o ofertă bună. Sau mutaţi întreaga filială în marea familie politică brăileană, unde nu contează partidul din care faci parte, nici convingerile, unde nu-i nici suspin, nici întristare, unde pesedistul se hârjoneşte cu penelistul în timp ce pedelistul le pune muzică de petrecere şi pecistul le face vânt cu bancnote de 200 de lei noi, bineînţeles. Dar, orice ar fi să fie, nu renunţaţi la demisiile în alb pe care, cel puţin teoretic, ar fi trebuit să le colectaţi înainte de a numi directorii de deconcentrate. Ar fi păcat, o grămadă de neisprăviţi v-ar da cu tifla.
Şi acum, brusc, omul rău din mine se duce la culcare şi apare omul bun. Da, oricât de paradoxal ar părea, de câte ori privesc un culoar lung şi pustiu, la capătul căruia, singur şi chircit, stă generalul Bădălan, nutresc sentimente de simpatie. Omul ăsta a venit cu mari speranţe în oraşul nostru cu salcâmii tăiaţi şi făcuţi jar pentru grătare. Şi ce-a aflat? Că e infinit mai uşor să tragi cu tunul decât să te săruţi cu iudele pe covorul roşu şi că e infinit mai profitabil să fii prieten cu preşedintele României decât să caşti gura la minciunile subalternilor. Nimic mai mult.
