Confesiunile artistilor sau oamenilor politici au interesat intotdeauna, au avut ceva enigmatic si in acelasi timp fascinant. Dezvaluiau, dar in acelasi timp iti ascundeau taine. Curiozitatea cititorilor pentru biografiile oamenilor cu personalitate accentuata pare si azi neostoita. Dupa ’90, acest tip de literatura a umplut un gol in literatura romana. Aminata, neacceptata decit ca gen minor, impinsa spre sertar, literatura eului in confesiune nu parea a fi demna de marea arta. Se pare ca realitatea este alta si ca literatura subiectiva are virtualitati inca neexplorate si inca neteoretizate. O scurta ochire peste vitrine, rafturi, cataloage de edituri, standuri duce la concluzia ca acest tip de literatura are inca cititori multi si fideli.
Chiar daca e scriitor intimplator, autor de memorii "crude" (adica "necoapte"), adesea insolite, Nicapetre da un adevarat spectacol de personalitate. Pe fiecare pagina se asaza stapin un "eu" de regula iritabil, niciodata "detestabil". Nu iti evoca nici norocul, nici nenorocul, nu se detesta pe sine, nu se vrea altfel. Nicapetre este un barbat puternic, ia tot ce i se intimpla ca un dat. Nu rupe pagini, nu sterge, nu reia pasaje din confesiuni. Fraza nu-l chinuie, nici macar nu-l preocupa. Nu se vaita niciodata ca l-a parasit vremelnic inspiratia. Cine a vazut paginile manuscriselor este impresionat de curatenia lor. Textul, la prima mina, cum se zice, e turnat in matricea paginii fara nici o teama. O sfinta minie tine fraza incordata si un venin greu hraneste textul. Nu are nici o preocupare pentru ceea ce se numeste stil. Rezulta o proza spontana, - initierea in tainele epicului pare a fi precara -, naiva, cu alergie la rafinamentul academic al comunicarii. Ca in celebra arta poetica, Nicapetre "prinde elocventa si-i suceste gitul". Stilul este usor lejer, mereu acelasi, fie ca evoca amintiri din Brailita, fie ca interpreteaza pictura lui Modigliani.
Exista insa un "eu" adinc, inaccesibil cititorului. Acolo nu patrunde niciodata confesiunea, este nuca tare a fiintei, marea taina pe care si-o ocroteste, si-o ascunde. Pune intre paranteze ceea ce este inauntru si evoca adesea cu o nedisimulata voluptate numai ceea ce e in afara.
Nu stiu daca in confesiunile lui Nicapetre incape si fictiune, fie si in doze homeopatice. Nu stiu, de asemenea, daca este aici conturat discret si un "proiect de trecut". Paradoxal, dar o anumita virtualitate a trecutului nu poate fi ignorata si poate ca e firesc sa fie asa. "Eul care scrie nu e nepasator la felul in care se scrie pe sine. In comparatie cu toti cei care scriu confesiuni minati de un instinct polemic - ei vor sa impuna contemporanilor sau posteritatii imaginea lor, dar nu asa cum e, ci asa cum ar dori sa fie - Nicapetre nu poarta masca. Deoarece confesiunile lui Nicapetre sint usor atipice pentru genul de proza pe care il reprezinta, ar trebui sa punem in discutie, macar in treacat, citeva elemente teoretice. Cita "autofictiune" este in "Brailita - Downtown"? Termenul lui Serge Doubrowsky este specific acelor scrieri care evoca biografii, dar cu multe libertati, cu foarte multe ingrosari, cu un respect indoielnic pentru purul adevar si cu o memorie care retine numai ceea ce slujeste unei anumite viziuni despre sine, cu o subiectivitate exagerata si exacerbata.
Hotarit lucru, Nicapetre are o personalitate accentuata. Privind in urma plin de minie, avind ca reper anul 1989, autorul isi stapineste cu greu umorile. Are cuvinte nu tocmai magulitoare pentru yesmani si descurcareti, pentru politruci si disimulanti. Cu retina curatata de gudroanele perioadei romanesti, dupa un deceniu canadian care l-a facut sa redescopere adevarurile elementare ale vietii, Nicapetre se intoarce acasa si isi scrie memoriile. Prinde cu o nedisimulata bucurie malformarile cuvintelor. Multe cuvinte trimit la un substrat politic. Rezulta un limbaj subversiv, un fel de "topirl" din consoane si vocale, dar pe intelesul tuturor. Cuvintele spun in raspar si altfel, adevaruri grele despre acei ani; se incheaga astfel un alt mod de a vorbi decit cel oficial. Ceva din comportamentul sufletului romanesc sub dictatura a fost astfel captat. Celebra teorie a boicotului istoriei la romani are sau poate avea acum o nuanta noua. Neputind sa actioneze in istorie, romanul a reactionat, ca intr-un recul, asupra cuvintelor. Nicapetre "vede" cuvintele, "vede" limbajul, asa cum in singuratatea atelierului sau auzea marmura vibrind sub dalta. Iata, cuvintele fac istorie. Forma lor, devenirea lor este raspuns colectiv si anonim, spus in soapta sau raspicat, dar mereu subversiv, obligind auditoriul la un tip de decodificare pe care o putem cel mai bine numi cu binecunoscuta formula argheziana a lecturii "pe dedesubt".
Neputind macar sa spuna ce gindeste cu adevarat, romanul s-a intors in sine si a scrijelit revolta pe pielea cuvintelor, pe coaja lor semantica. Bietele cuvinte, de regula neputincioase, devin astfel un sistem de tuburi de orga prin care, istoria viscolind, scoate efecte semantice impresionante. Cu astfel de exercitii, anul ’89 era de fapt pregatit "in cuget si simtiri". Revolutia devenise un eveniment previzibil caci energiile limbajului se incarcau zilnic cu revolta. Din aceasta rana a istoriei rezulta o poezie a cuvintelor cu forme si, o poezie aproape avangardista dar nu la nivelul jocului, caci acum criza nu mai e a comunicarii, ci a istoriei.
E un fenomen cultural pe care doar Nicapetre l-a captat in forme artistice viabile. In fond, avem de-a face cu un tip de folclor in stare nascinda. Un joc cu vorbele - caci fenomenul se manifesta in zona oralitatii - a existat intotdeauna, dar e limpede ca a atins apogeul in perioada comunista. Cuvintele devin chintesenta realului politic sau social. Pe "trupul" cuvintelor s-au scris stari de spirit care le-au transformat intr-un fel de argou politic, dar nu pentru initiati, dimpotriva, cu sensurile la vedere, fara nici un efort de decodificare. Cuvintele sint astfel insamintate de istorie, primesc valori noi, ca si piatra din munte care devine "cariatida", si butucul din padure care devine "invocatie".
Nicapetre foloseste in confesiunile sale cuvinte care, de fapt, spun intr-un fel unic si irepetabil istoria acelor ani si devin marturii pentru spiritul epocii. Ramine un spirit nelinistit si nelinistitor. Atinge cuvintele cu bagheta magica, nu le lasa in fireasca lor pace semantica, le scalimba, le distorsioneaza pina la caricatural.
Magazinul unde nu se gaseste decit saracie expusa din abundenta pe rafturi nu mai e numit "alimentara", ci "falimentara". Adesea, in ceasuri libere se destinde, dar nu la "micul ecran" cum se spunea in acea vreme, ci la "nicul ecran". Si nu gresea deloc. In loc de citeva pagini de comentarii si argumente sociale, politice, istorice, o formulare lapidara si superba in expresivitatea ei rezuma totul. Regreta ca nu are norocul sa traiasca in augusta “"a belle epoque". Si e dat sa traiasca in obsedanta "labele poc". O formulare geniala, nazdravana ce sintetizeaza o epopee a mizeriei, delirului si desantarii. "Descalecatorii de tara", sintagma cunoscuta ca o metafora a intemeierii, devine "descalecati de tara", sensul fiind aruncat in derizoriu. Numele unui celebru investitor englez, Oliver Watt este "rebotetiganizat" si se impune in memoria publica drept "domnul Ouatu" care a investit in "groapa" de la marginea Bucurestiului. Motivul pentru care un personaj politic controversat nu ia cuvintul la un congres stiintific este banal: "Evita!", dar pronuntat "pe dedesubt", cu pauza discret acordata si intonatie speciala, rezulta memorabilul "E vita!", ceea ce e cu totul altceva. Un "maestru" al sculpturii contemporane devine "maistru". Galeriile de arta celebre in epoca "Simeza", devin “Siameza”, iar numele galeriei "Apollo" devine "Acollo". Magazinele din reteaua "fondului plastic" devin "fundul plastic". Numele unui estetician proletcultist este transcris ca si cum ar fi pronuntat in ruseste: Nicalai Mararu. Cuvinte de uz comun, firesti, banale, capata astfel valori memorabile, dar nu sint valorile date de necunoastere sau confuzie ca in etimologiile populare, ci dimpotriva, sint intentionate.
Prin acest mod de a vorbi - am dat doar citeva exemple, de fapt ele sint mai numeroase, adesea chiar mai pitoresti - Nicapetre dezvolta un transfer de sens, din piatra sculpturilor sale in materia fragila a cuvintelor. Cu 10 ani inainte de revolutie, in cariera de la Magura, sculptase "Zabala si palos", o parabola in piatra, probabil una dintre cele mai radicale din ultima jumatate de veac romanesc. Sensul acestui grup statuar ramas azi ca si uitat pe plaiurile buzoiene este explicat chiar de autor: "Cind opresiunea ajunge sa fie insuportabila, se trage jungherul". "Zabala si palos" rezuma exemplar modul in care autorul intelege situarea in epoca. Nicapetre ramine de-a lungul intregii sale cariere solidar cu sine si solitar in raport cu lumea, ca sa folosim o celebra ecuatie camusiana.
Chiar daca e scriitor intimplator, autor de memorii "crude" (adica "necoapte"), adesea insolite, Nicapetre da un adevarat spectacol de personalitate. Pe fiecare pagina se asaza stapin un "eu" de regula iritabil, niciodata "detestabil". Nu iti evoca nici norocul, nici nenorocul, nu se detesta pe sine, nu se vrea altfel. Nicapetre este un barbat puternic, ia tot ce i se intimpla ca un dat. Nu rupe pagini, nu sterge, nu reia pasaje din confesiuni. Fraza nu-l chinuie, nici macar nu-l preocupa. Nu se vaita niciodata ca l-a parasit vremelnic inspiratia. Cine a vazut paginile manuscriselor este impresionat de curatenia lor. Textul, la prima mina, cum se zice, e turnat in matricea paginii fara nici o teama. O sfinta minie tine fraza incordata si un venin greu hraneste textul. Nu are nici o preocupare pentru ceea ce se numeste stil. Rezulta o proza spontana, - initierea in tainele epicului pare a fi precara -, naiva, cu alergie la rafinamentul academic al comunicarii. Ca in celebra arta poetica, Nicapetre "prinde elocventa si-i suceste gitul". Stilul este usor lejer, mereu acelasi, fie ca evoca amintiri din Brailita, fie ca interpreteaza pictura lui Modigliani.
Exista insa un "eu" adinc, inaccesibil cititorului. Acolo nu patrunde niciodata confesiunea, este nuca tare a fiintei, marea taina pe care si-o ocroteste, si-o ascunde. Pune intre paranteze ceea ce este inauntru si evoca adesea cu o nedisimulata voluptate numai ceea ce e in afara.
Nu stiu daca in confesiunile lui Nicapetre incape si fictiune, fie si in doze homeopatice. Nu stiu, de asemenea, daca este aici conturat discret si un "proiect de trecut". Paradoxal, dar o anumita virtualitate a trecutului nu poate fi ignorata si poate ca e firesc sa fie asa. "Eul care scrie nu e nepasator la felul in care se scrie pe sine. In comparatie cu toti cei care scriu confesiuni minati de un instinct polemic - ei vor sa impuna contemporanilor sau posteritatii imaginea lor, dar nu asa cum e, ci asa cum ar dori sa fie - Nicapetre nu poarta masca. Deoarece confesiunile lui Nicapetre sint usor atipice pentru genul de proza pe care il reprezinta, ar trebui sa punem in discutie, macar in treacat, citeva elemente teoretice. Cita "autofictiune" este in "Brailita - Downtown"? Termenul lui Serge Doubrowsky este specific acelor scrieri care evoca biografii, dar cu multe libertati, cu foarte multe ingrosari, cu un respect indoielnic pentru purul adevar si cu o memorie care retine numai ceea ce slujeste unei anumite viziuni despre sine, cu o subiectivitate exagerata si exacerbata.
Hotarit lucru, Nicapetre are o personalitate accentuata. Privind in urma plin de minie, avind ca reper anul 1989, autorul isi stapineste cu greu umorile. Are cuvinte nu tocmai magulitoare pentru yesmani si descurcareti, pentru politruci si disimulanti. Cu retina curatata de gudroanele perioadei romanesti, dupa un deceniu canadian care l-a facut sa redescopere adevarurile elementare ale vietii, Nicapetre se intoarce acasa si isi scrie memoriile. Prinde cu o nedisimulata bucurie malformarile cuvintelor. Multe cuvinte trimit la un substrat politic. Rezulta un limbaj subversiv, un fel de "topirl" din consoane si vocale, dar pe intelesul tuturor. Cuvintele spun in raspar si altfel, adevaruri grele despre acei ani; se incheaga astfel un alt mod de a vorbi decit cel oficial. Ceva din comportamentul sufletului romanesc sub dictatura a fost astfel captat. Celebra teorie a boicotului istoriei la romani are sau poate avea acum o nuanta noua. Neputind sa actioneze in istorie, romanul a reactionat, ca intr-un recul, asupra cuvintelor. Nicapetre "vede" cuvintele, "vede" limbajul, asa cum in singuratatea atelierului sau auzea marmura vibrind sub dalta. Iata, cuvintele fac istorie. Forma lor, devenirea lor este raspuns colectiv si anonim, spus in soapta sau raspicat, dar mereu subversiv, obligind auditoriul la un tip de decodificare pe care o putem cel mai bine numi cu binecunoscuta formula argheziana a lecturii "pe dedesubt".
Neputind macar sa spuna ce gindeste cu adevarat, romanul s-a intors in sine si a scrijelit revolta pe pielea cuvintelor, pe coaja lor semantica. Bietele cuvinte, de regula neputincioase, devin astfel un sistem de tuburi de orga prin care, istoria viscolind, scoate efecte semantice impresionante. Cu astfel de exercitii, anul ’89 era de fapt pregatit "in cuget si simtiri". Revolutia devenise un eveniment previzibil caci energiile limbajului se incarcau zilnic cu revolta. Din aceasta rana a istoriei rezulta o poezie a cuvintelor cu forme si, o poezie aproape avangardista dar nu la nivelul jocului, caci acum criza nu mai e a comunicarii, ci a istoriei.
E un fenomen cultural pe care doar Nicapetre l-a captat in forme artistice viabile. In fond, avem de-a face cu un tip de folclor in stare nascinda. Un joc cu vorbele - caci fenomenul se manifesta in zona oralitatii - a existat intotdeauna, dar e limpede ca a atins apogeul in perioada comunista. Cuvintele devin chintesenta realului politic sau social. Pe "trupul" cuvintelor s-au scris stari de spirit care le-au transformat intr-un fel de argou politic, dar nu pentru initiati, dimpotriva, cu sensurile la vedere, fara nici un efort de decodificare. Cuvintele sint astfel insamintate de istorie, primesc valori noi, ca si piatra din munte care devine "cariatida", si butucul din padure care devine "invocatie".
Nicapetre foloseste in confesiunile sale cuvinte care, de fapt, spun intr-un fel unic si irepetabil istoria acelor ani si devin marturii pentru spiritul epocii. Ramine un spirit nelinistit si nelinistitor. Atinge cuvintele cu bagheta magica, nu le lasa in fireasca lor pace semantica, le scalimba, le distorsioneaza pina la caricatural.
Magazinul unde nu se gaseste decit saracie expusa din abundenta pe rafturi nu mai e numit "alimentara", ci "falimentara". Adesea, in ceasuri libere se destinde, dar nu la "micul ecran" cum se spunea in acea vreme, ci la "nicul ecran". Si nu gresea deloc. In loc de citeva pagini de comentarii si argumente sociale, politice, istorice, o formulare lapidara si superba in expresivitatea ei rezuma totul. Regreta ca nu are norocul sa traiasca in augusta “"a belle epoque". Si e dat sa traiasca in obsedanta "labele poc". O formulare geniala, nazdravana ce sintetizeaza o epopee a mizeriei, delirului si desantarii. "Descalecatorii de tara", sintagma cunoscuta ca o metafora a intemeierii, devine "descalecati de tara", sensul fiind aruncat in derizoriu. Numele unui celebru investitor englez, Oliver Watt este "rebotetiganizat" si se impune in memoria publica drept "domnul Ouatu" care a investit in "groapa" de la marginea Bucurestiului. Motivul pentru care un personaj politic controversat nu ia cuvintul la un congres stiintific este banal: "Evita!", dar pronuntat "pe dedesubt", cu pauza discret acordata si intonatie speciala, rezulta memorabilul "E vita!", ceea ce e cu totul altceva. Un "maestru" al sculpturii contemporane devine "maistru". Galeriile de arta celebre in epoca "Simeza", devin “Siameza”, iar numele galeriei "Apollo" devine "Acollo". Magazinele din reteaua "fondului plastic" devin "fundul plastic". Numele unui estetician proletcultist este transcris ca si cum ar fi pronuntat in ruseste: Nicalai Mararu. Cuvinte de uz comun, firesti, banale, capata astfel valori memorabile, dar nu sint valorile date de necunoastere sau confuzie ca in etimologiile populare, ci dimpotriva, sint intentionate.
Prin acest mod de a vorbi - am dat doar citeva exemple, de fapt ele sint mai numeroase, adesea chiar mai pitoresti - Nicapetre dezvolta un transfer de sens, din piatra sculpturilor sale in materia fragila a cuvintelor. Cu 10 ani inainte de revolutie, in cariera de la Magura, sculptase "Zabala si palos", o parabola in piatra, probabil una dintre cele mai radicale din ultima jumatate de veac romanesc. Sensul acestui grup statuar ramas azi ca si uitat pe plaiurile buzoiene este explicat chiar de autor: "Cind opresiunea ajunge sa fie insuportabila, se trage jungherul". "Zabala si palos" rezuma exemplar modul in care autorul intelege situarea in epoca. Nicapetre ramine de-a lungul intregii sale cariere solidar cu sine si solitar in raport cu lumea, ca sa folosim o celebra ecuatie camusiana.
