Sincer, ideea mi s-a părut extraordinară. Pentru o agricultură distrusă cu furie în primii ani de democraţie, dezorientată după desfiinţarea CAP-urilor şi IAS-urilor, ciuntită dureros de legile de fond funciar, primitivă în tehnologie, haotică în sectorul valorificare, mi se părea un sprijin de bun simţ. Iar subvenţiile păreau, practic, prima gură de oxigen pentru nişte ţărani vlăguiţi, depăşiţi complet de situaţie.
Păreau. Pentru că, de la teorie la practică, drumul a fost lung. Legile în baza cărora aceste ajutoare urma să fie acordate au fost atât de prost făcute, încât, din toată buna intenţie de la început, praful s-a ales. Subvenţiile au iscat scandaluri monstruoase. Au distrus asociaţii agricole, au fărâmiţat terenuri, au dezmembrat familii, au înstrăinat fraţii între ei şi părinţii de copii. Iar politicienii noştri, în loc să clarifice situaţia şi să liniştească spiritele, să dea subvenţiilor calea onorabilă şi normală, au închis ochii şi şi-au văzut de treabă.
Mii de miliarde de lei s-au dus pe apa sâmbetei, prin cârciumi şi buticuri. Dar atât timp cât banii aceştia aduceau voturi, cui îi mai păsa?! Cu banii aceştia s-au înscăunat guverne, dar s-a distrus cu bună ştiinţă satul românesc.
De fapt, nici cei care le-au folosit cum se cuvine nu s-au bucurat prea mult de ele. Pentru că, odată cu acordarea subvenţiilor şi preţurile input-urilor din agricultură (seminţe, îngrăşăminte, pesticide) au crescut exagerat şi fără fundament economic. Iar asta a însemnat o nouă serie de nemulţumiri, reproşuri şi acuzaţii.
Şi uite aşa, alte mii de miliarde, alocate chipurile pentru agricultură, au ajuns în conturile furnizorilor. S-au dat subvenţii pentru tractoare, peste noapte preţul acestora a explodat. S-au dat pentru îngrăşăminte, a doua zi ne-am confruntat cu o criză şi, evident, preţul a fost pe măsură. Cei care trudeau cu adevărat pământul erau atât de exasperaţi - pentru că nu o dată scumpirea nejustificată a depăşit valoarea subvenţiei! - încât aproape că cereau oprirea lor. Dar cine să-i audă? Sub umbrela agriculturii, s-au făcut şi desfăcut afaceri colosale, s-au pompat sume enorme în fabrici şi uzine aflate deja cu un picior în groapă şi care între timp au dat faliment. Dar unii s-au făcut "oameni" pe spatele lor!
Cam la fel se întâmplă şi cu irigaţiile. Că doar nu vă închipuiţi că Electrica a înnebunit aşa, dintr-o dată! Nici vorbă. Ăsta e preţul cu care agricultorii şi-au udat culturile dintotdeauna. Preţul pieţei. Doar că până în 2009, din costul facturii la energie, beneficiarul, adică agricultorul, suporta doar 10%, restul de 90% fiind treaba statului. Da' mai bine aş zice "business-ul" statului. Pentru că bag mâna în foc: e ceva "de ros" la mijloc. Altfel nu îmi pot explica de ce a acceptat "Măria Sa" statul, atâţia ani, să risipească sume enorme subvenţionând energia, când putea foarte bine să negocieze un preţ onorabil. La urma urmei, cred că la nivel naţional ANIF este un consumator important, un client de top pentru Electrica. Şi cred că ar fi găsit "înţelegere". Asta dacă s-ar fi vrut!
Fermierii sunt de crezut. Dacă se plângeau că-i ustură la buzunare şi când trebuia să plătească doar 10%, nici nu vreau să mă gândesc cât e de "dureros" acum, când achită integral! Dar, în rest, mi se pare revoltător. Practic, ce achită ţăranii din truda şi sudoarea lor? Din punctul meu de vedere, nişte şmenuri ale unor papiţoi cu gulere albe şi prostia sau nepăsarea unor miniştri cărora 20 de ani nu le-a păsat cât costă irigatul. Că doar nu dădeau din buzunarul lor, nu!?
Ei, uite că Uniunii Europene îi pasă. Fondurile pentru agricultură trebuie să fie pentru agricultură, nu pentru plata incompetenţei celor care 20 de ani s-au făcut că nu văd cum se scurge aiurea banul public. Drept pentru care a spus: STOP!
Acum Ministerul Agriculturii nu mai ştie încotro s-o ia, iar ANIF-ul se plânge că va rămâne fără obiectul muncii. Acum, "cu sula în coaste", trebuie să găsească soluţii.
Şi le vor găsi, mai devreme sau mai târziu. Numai că, până atunci, agricultura tot "cenuşăreasă" o să rămână, iar noi ne vom împărţi lefurile juma - juma cu supermarket-urile, samsarii din pieţe sau alimentara de la colţ.
Nişte papiţoi!
Ne-au repetat până la epuizare că sumele acestea, practic direcţionate din taxele şi impozitele pe care le plătim noi toţi, nu sunt un sacrificiu. Ele se vor întoarce tot la noi, prin preţuri mai mici ale produselor agricole şi, implicit, ale alimentelor. Iar mesajul era mereu acelaşi: "Dăm cu o mână, dar cu cealaltă primim".
