Câţiva agenţi de circulaţie, de la Direcţia din Sibiu, au acuzat un sistem ilegal de trasare de sarcini de serviciu: 10 amenzi pe zi. Cazul a devenit naţional, fiind mediatizat intens. Degeaba! Am fost imediat asiguraţi că nu-i adevărat, iar indivizii care nu-şi văd de treabă sunt băgaţi într-un sindicat care n-are ce face şi tulbură apele.
Marius Oprea a fost demis de la CNSAS, după o activitate prodigioasă, dar deranjantă. El chiar a furnizat dovezi clare ale crimelor comunismului şi cineva trebuia să răspundă în faţa legii. În plus, am fost puşi în situaţia nebunească de a alege între Marius Oprea şi Vladimir Tismăneanu. Oricum, din toată tărăşenia, Marius Oprea a fost acuzat că este un - oare ce? - frustrat, normal.
Dacă am avea ambiţia de a continua cu exemplele, am tot tipări cărţi fără speranţa de a epuiza subiectul şi fără speranţa că le va citi cineva.
Aşadar, oricine militează pentru idioţenii ca "ţară", "lege", "moralitate", "etică" etc este sortit etichetei de frustrat şi hărăzit ridicolului public.
Nu întâmplător, la nivelul mentalului colectiv, cel care "ridică probleme" sau nu negociază cu impostura este asimilat "nemulţumitului", individului căruia nu i-a "ieşit" ceva. Documentarele care se făceau prin anii 1993-1995 scoteau la iveală percepţii aberante: cei care suprapopulaseră închisorile comuniste erau bănuiţi că, într-un fel sau altul, tot au făcut ei "ceva", altfel n-ar fi fost închişi şi torturaţi; cei care au mers la revoluţie şi au murit în numele libertăţii au luptat fie excitaţi de posibilitatea aventurii, fie mânaţi de interese obscure; greviştii foamei care protestau împotriva iniţiatorilor mineriadelor aveau, fără îndoială, oarece probleme psihice. De atunci au trecut ceva ani, dar nu s-a schimbat nimic. Şi nu întâmplător, aşa cum spuneam puţin mai sus.
Dacă în perioada comunistă, modelul livrat publicului era activistul cu maşină neagră şi dreptul de viaţă şi de moarte în buzunar, după revoluţie puterea discreţionară a fost înlocuită cu şmecheria. Şmecherul este noua vedetă a României, "omul de succes", modelul de urmat. În politică, în administraţie, în literatură, în artă, în sistemul de sănătate sau unde vreţi, calificarea şi recunoaşterea publică depinde exclusiv de câtă "şmecherie" are în el aspirantul. De 20 de ani asistăm la demonstraţii ample de "şmecherie", la defilări ostentative de "forţă". De pe margine, priveşte oftând românul de rând, visând la ziua în care, prin cine ştie ce oportunitate, va rula încet şi el pe un mare bulevard, cocoţat într-o maşină gigantică şi având pe el toate însemnele "şmecheriei", adică ale noii puteri.
"Cine poate, oase roade" este o maximă curat românească. În traducere liberă înseamnă "cine-i şmecher, se descurcă". Dar ce facem cu cei care nu sunt "şmecheri"? Cum ce facem? E simplu, facem mişto de ei. Doar sunt nişte frustraţi, nu?
