“Te tai, şi pe tine şi pe mă-ta! Bat la voi ca la fasole, că nu sunt prostu' vostru. (...) Beau? Sperii copiii? Sunt ai mei, fă, ai înţeles? Sunt copiii mei şi fac ce vreau cu ei. Nu-mi spune mie mă-ta ce să fac. (...) Dacă ajung acasă şi nu vă găsesc, vă omor! Poţi să te duci unde vrei, tot dau de voi, de mine nu scăpaţi. Poţi să chemi şi mama poliţiei, n-are ce să-mi facă. (...) Mor cu voi de gât! Ai înţeles, fă, nenorocito ...”.
E doar o frântură dintr-o conversaţie telefonică la care am asistat zilele trecute. În plină zi, într-o staţie de autobuz supraaglomerată. Doar o frântură, restul e imposibil de reprodus. Rar mi-a fost dat să aud atâtea cuvinte murdare într-o propoziţie. Rar mi-a fost dat să văd un chip atât de dezumanizat de ură. Era beat, evident. Aşa că nu a contat că erau atâţia oameni în jur, printre care mulţi copii, pentru că era ora prânzului. Spre norocul călătorilor, au venit destul de repede vreo trei autobuze, staţia s-a golit. El nu a urcat în niciunul. A mai înjurat de câteva ori, apoi a luat-o la pas spre Concordia. Ţipând, gesticulând, ameninţând, folosind acelaşi limbaj vulgar.
Am rămas împietrită în urma lui, gândindu-mă doar la iadul în care erau obligaţi să trăiască acele femei, acei copii. Şi câţi alţii ca ei!
Mi-am amintit asta citind ieri despre înfiinţarea echipei mobile, formată din poliţişti locali şi inspectori ai Direcţiei de Asistenţă Socială, care, în colaborare cu poliţiştii, pot interveni de urgenţă atunci când sunt semnalate cazuri de violenţă domestică. Foarte bine! O măsură necesară, exact ca şi puterea conferită poliţiştilor de a emite, tot în caz de urgenţă, ordinele de restricţie. Dar nu suficient. Intervenţia rezolvă problema punctual, în momentul de criză, iar ordinul de protecţie, cât de cât pe termen scurt. Pe termen lung însă, nu. Pentru că, exact aşa cum recunosc şi poliţiştii, o banală hârtie n-o să reuşească niciodată să-i ţină departe pe agresori. Nici măcar brăţările electronice, ultima propunere a guvernului. Trecând peste faptul că asta ar presupune o investiţie enormă, pe care statul nu va fi capabil s-o facă (n-a reuşit să le procure nici măcar pentru arestul la domiciliu), şi de ar reuşi, printr-o minune, să implementeze sistemul, asta ar însemna doar să-i împiedice să se apropie fizic de victimă în perioada de monitorizare. Atât. Teroarea psihică nu se opreşte cu o brăţată, nici cu ordin.
Cum s-ar putea rezolva totuşi problema? Printr-o protecţie efectivă a victimelor. Un sprijin real acordat de autorităţi pe termen lung. Adică asigurarea unui cămin şi a unui venit pentru mame şi copiii lor pe o perioadă mai mare şi, categoric, înăsprirea PEDEPSELOR pentru aceste brute. Pentru că, la acest moment, exact cum atrag atenţia şi reprezentanţii ong-urilor care militează pentru drepturile femeilor, pentru agresori nu există practic REPERCUSIUNI REALE. Iată ce ne povestea, în urmă cu un an, o femeie aflată în această situaţie: “Nici nu mai chem poliţia, doamnă. Că vine, îl ia, îl duce la psihiatrie, îl ţine câteva ore şi după aia îi dă drumul şi tot cu el la uşă mă trezesc. Într-o noapte i-am chemat de două ori şi tot degeaba. A doua oară a fost şi mai nebun, ce medicamente i-or fi dat acolo, că a mai şi băut după şi turbase de-a binelea. Ba, l-au mai şi amendat, iar cum el n-are serviciu, amenda tot eu am plătit-o. Aş pleca unde-aş vedea cu ochii, dar cum să trăiesc cu trei copii dintr-un salariu de croitoreasă! O să-mi dea într-o bună zi în cap şi-or să-mi rămână copiii pe drumuri”.
Acesta e iadul în care trăiesc mii de familii lăsate la cheremul unor monştri, familii pentru care, de atâţia ani, statul doar vrea, intenţionează, îşi propune, încearcă să... La modul concret, paşii făcuţi sunt atât de timizi, de minusculi încât cu greu putem vorbi, în România anului 2019, de o protecţie reală a victimelor violenţei domestice.
